O idee radicală, propusă inițial de savantul James Lovelock, câștigă din nou teren în cercurile științifice: Pământul nu este doar o rocă inertă, ci un superorganism complex, capabil să-și autoregleze condițiile pentru a susține viața. Numită Ipoteza Gaia, după zeița greacă a Pământului, această teorie sugerează că totalitatea sistemelor biologice ale planetei formează o entitate vastă care folosește circuite de feedback pentru a menține un echilibru propice existenței.
Un termostat planetar numit „Daisyworld”
Pentru a ilustra acest concept, Lovelock a dezvoltat în anul 1983 un model matematic numit „Daisyworld” (Lumea Margaretelor). Acesta înfățișează o planetă ipotetică populată de două specii de margarete: albe și negre. Margaretele negre absorb mai multă căldură solară și încălzesc planeta, prosperând în condiții reci. Cele albe reflectă lumina, răcesc planeta și au un avantaj în condiții calde. Prin simpla competiție dintre cele două specii, se stabilește un echilibru care menține o temperatură globală optimă pentru ambele.
Modelul sugerează că viața nu doar se adaptează la mediul înconjurător, ci contribuie activ la reglarea acestuia. Lovelock a argumentat că acest fenomen este vizibil pe Pământ. Deși energia emisă de Soare a crescut cu 25-30% de la apariția vieții, temperaturile de la suprafață au rămas într-un interval relativ stabil, favorabil vieții.
Mai mult, a subliniat el, atmosfera Pământului se află într-un dezechilibru chimic constant, o anomalie comparativ cu planetele vecine, Marte și Venus, ale căror atmosfere sunt inerte, asemenea gazelor de eșapament. Persistența acestei atmosfere instabile, argumenta el, indică prezența unui sistem de control activ, similar homeostaziei din organismele vii.
Ideea unui Pământ viu nu este complet nouă. Încă din secolul al XVIII-lea, James Hutton, considerat părintele geologiei, descria planeta ca pe un „superorganism” și sugera că studiul său ar trebui abordat prin prisma fiziologiei.
Ipoteza Gaia: critici și implicații umane
La lansarea sa, Ipoteza Gaia a fost întâmpinată cu scepticism. Biologul Ford Doolittle, de exemplu, a contestat ideea, afirmând că Pământul nu ar fi putut evolua prin selecție naturală pentru a dezvolta capacitatea de planificare și anticipare necesară unui astfel de sistem.
Lovelock a replicat că teoria sa nu implică „previziune sau planificare”. Este, mai degrabă, un sistem geofizic emergent: o acțiune a unui organism individual, dacă este benefică pentru mediu, se poate răspândi până când generează un efect benefic la scară globală. Invers, speciile care dăunează mediului sunt sortite eșecului, însă viața, în ansamblul ei, continuă.
Acest concept ridică o întrebare incomodă pentru umanitate. Prin arderea combustibililor fosili, am crescut exponențial cantitatea de oxizi de azot și amoniac din atmosferă, ducând la poluare și la crearea de zone acvatice lipsite de oxigen. Conform logicii lui Lovelock, acțiunile noastre ar putea declanșa o schimbare care, deși nefastă pentru specia umană, ar putea crea condiții favorabile pentru formele de viață care ne vor succeda.
Spre o inteligență planetară?
Un articol publicat în 2022 în International Journal of Astrobiology duce această idee mai departe. Autorii susțin că activitatea industrială umană a devenit o forță geologică dominantă în epoca actuală, Antropocenul. În acest context, inteligența noastră tehnologică nu este un fenomen care se petrece pe o planetă, ci cu o planetă – o tranziție la scară planetară.
Momentan, ne aflăm într-un stadiu pe care autorii îl numesc „tehnosferă imatură”, în care tehnologiile noastre aduc mai multe prejudicii decât beneficii planetei. Trecerea la o „tehnosferă matură”, în care tehnologia funcționează în armonie cu sistemele Pământului, ar putea însemna sfârșitul schimbărilor climatice.
Dacă acest nivel de inteligență planetară este o etapă necesară pentru supraviețuirea civilizațiilor avansate, autorii speculează că și alte forme de viață inteligentă din univers ar fi putut trece prin tranziții similare. Căutarea unor „tehnosemnături”, precum anumiți poluanți atmosferici sau semnale radio, ar putea deveni astfel o metodă viabilă de a descoperi viață extraterestră. În acest scenariu, poate că prezența umanității nu este un accident, ci o parte integrantă a unui plan mult mai vast.
