Pentru unii oameni, o vizită la muzeu poate declanșa mai mult decât admirație. Poate provoca un veritabil „atac artistic”, o afecțiune psihosomatică bizară cunoscută drept sindromul Stendhal sau sindromul Florența. Este, în esență, o reacție copleșitoare la o frumusețe excepțională, motiv pentru care este strâns legată de Florența, Italia – un oraș tezaur al artei mondiale.
Simptomele pot varia, dar includ de obicei un puls accelerat, amețeli, stări de leșin și chiar halucinații. Deși a fost descris oficial abia în anul 1989 și unii i-au contestat autenticitatea, numeroase cazuri de turiști care au avut nevoie de îngrijiri medicale după contemplarea unor opere de artă confirmă că fenomenul este real.
De unde vine numele „Stendhal”?
Termenul a fost consacrat de psihiatrul italian dr. Graziella Magherini în onoarea scriitorului francez din secolul al XIX-lea Marie-Henri Beyle, mult mai cunoscut sub pseudonimul Stendhal. După ce a vizitat Bazilica Santa Croce din Florența, un lăcaș plin de artă magnifică, Stendhal a descris o senzație extrem de puternică: „Am atins acel punct de emoție unde se întâlnesc senzațiile cerești oferite de artele frumoase și sentimentele pasionale. La ieșirea din Santa Croce, inima îmi bătea cu putere, simțeam cum viața se scurge din mine și mergeam cu teama constantă de a nu mă prăbuși.”
Această mărturie a inspirat-o pe dr. Magherini. Lucrând la spitalul Santa Maria Nuova din Florența, ea a observat și a documentat peste 106 cazuri similare în rândul turiștilor internați. Toți suferiseră o reacție psihologică sau fizică acută după ce vizitaseră cele mai faimoase obiective artistice ale orașului. Un detaliu crucial era că toți pacienții erau străini; italienii, se pare, sunt imuni la acest efect.
Cine sunt „victimele” și de ce tocmai în Florența?
Un studiu din 2021, publicat în revista European Psychiatry, a conturat portretul robot al persoanei predispuse la sindromul Stendhal. Se pare că stresul călătoriei creează contextul perfect, mai ales pentru cei care călătoresc singuri. Acesta amplifică așteptările și induce o stare de oboseală care face ca perfecțiunea anatomică a lui David de Michelangelo să devină pur și simplu copleșitoare.
„Victimele sunt, de obicei, persoane impresionabile, singure, cu vârste între 26 și 40 de ani, stresate de călătorie și care se pot confrunta cu efectele decalajului de fus orar. Pentru iubitorii de artă, emoția de a ajunge într-un loc precum Florența, care adună atâtea opere de artă celebre, este ca și cum ți-ai întâlni toți eroii deodată. Această stranie boală estetică este, cu siguranță, o dovadă a puterii speciale a artei renascentiste.”, au notat autorii studiului.
Nu doar arta florentină cauzează sindromul Stendhal
Senzația de a fi copleșit până la o criză acută nu este exclusivă Florenței. Un fenomen aproape identic a fost observat la persoanele care vizitează Parisul. Cunoscut, deloc surprinzător, drept „sindromul Parisului”, acesta a fost descris pentru prima dată în anul 1986 de psihiatrul japonez Hiroaki Ota. Acesta a remarcat că mai mulți pacienți, după o călătorie lungă pentru a vedea Parisul, au dezvoltat o combinație de amețeli, tahicardie, palpitații, dificultăți de respirație și alte simptome psihiatrice.
Toate acestea ne amintesc că, indiferent cât de bună ar fi selecția de filme din avion, merită să încercăm să dormim puțin în timpul zborurilor lungi. S-ar putea să fie cea mai bună măsură de precauție pentru a ne putea bucura de frumusețe fără efecte secundare neașteptate.
