Timp de 300 de ani, o barieră monumentală a tăiat în două insula Britaniei, marcând cea mai nordică frontieră a vastului Imperiu Roman. Cunoscut drept Zidul lui Hadrian, acest colos de piatră și gazon nu a fost doar o simplă fortificație, ci un ecosistem complex unde se intersectau strategiile militare, viețile de zi cu zi și destinele a mii de oameni. Astăzi, ruinele sale și artefactele incredibil de bine conservate ne spun o poveste mult mai profundă decât cea a unei simple linii de apărare.
O barieră la capătul lumii cunoscute: unde este Zidul lui Hadrian
Construcția celei mai mari structuri arheologice romane din Marea Britanie a început în jurul anului 122 d.Hr., la ordinul direct al împăratului Hadrian. Vizita sa în provincie l-a convins de necesitatea consolidării granițelor, mai ales după ce încercările repetate de a cuceri Scoția eșuaseră în fața rezistenței feroce a triburilor cunoscute drept caledonieni.
Construit de soldații din legiunile II, VI și XX, zidul se întindea pe aproximativ 118 kilometri, de la Bowness-on-Solway în vest, la Wallsend în est. Impactul său asupra populației locale trebuie să fi fost copleșitor. „Trebuie să ne imaginăm o zonă a Britaniei unde nu existau clădiri din piatră, cu siguranță nu zidărie monumentală. Ar fi fost ceva total străin. Ar fi fost ca o vizită din altă lume, iar oamenii ar fi rămas cu gura căscată.”, a explicat Miranda Aldhouse-Green, profesor emerit la Universitatea Cardiff.
Structura în sine era o minune a ingineriei. Secțiunea estică, lungă de 66 de kilometri, era din piatră, cu o lățime de circa 3 metri și o înălțime de 4,6 metri. În vest, pe o distanță de 47 de kilometri, s-a folosit gazon, o tehnică ce permitea o construcție mai rapidă, rezultând un zid lat de aproape 6 metri. Acest sistem defensiv era completat de un șanț adânc în nord și de o altă linie de apărare, numită vallum, în sud.
Cine a trăit, de fapt, la Zidul lui Hadrian?
De-a lungul zidului erau presărate fortificații: mici porți numite milecastles la fiecare 1,6 kilometri, două turnulețe de observație între ele și fortărețe masive, de până la 3,6 hectare, la fiecare 11 kilometri. Aceste forturi erau adevărate mici orașe, cu sedii administrative, reședințe pentru comandanți, grânare și cazărmi.
Dar cine locuia aici? Descoperirile de la fortăreața Vindolanda au revoluționat înțelegerea noastră. Sute de tăblițe subțiri din lemn, cu texte scrise de mână în latină, dezvăluie o lume neașteptată. Aflăm astfel despre soțiile comandanților, precum Sulpicia Lepidina și Claudia Severa, care își alinau singurătatea prin corespondență. Într-o scrisoare, Claudia o invită pe Sulpicia la ziua ei de naștere, „pentru a-mi face ziua mai plăcută prin venirea ta”.
Viața era diferită pentru familiile soldaților de rând. Deși acestora le era interzis să se căsătorească, pentru a putea fi mutați rapid în alte zone de conflict, mulți aveau relații neoficiale. Soțiile și copiii lor trăiau în așezările civile care se dezvoltau în imediata apropiere a fortărețelor.
Urme ale vieții de zi cu zi: de la sandale la săbii de jucărie
Condițiile anaerobe ale solului de la Vindolanda au conservat peste 7.000 de obiecte din piele, oferind o fereastră unică spre viața cotidiană. Majoritatea sunt pantofi de toate mărimile, aparținând bărbaților, femeilor și copiilor, o dovadă clară că aceste așezări militare nu erau exclusiv masculine.
La un alt fort, Magna, arheologii au descoperit opt pantofi de piele neobișnuit de mari, echivalentul mărimii 48-49 de astăzi. Deși ar putea sugera prezența unor soldați excepțional de înalți, o teorie mai plauzibilă este că aceștia purtau șosete groase împreună cu sandalele pentru a face față climei reci și umede a Britaniei.
Alte descoperiri de la Vindolanda includ săbii de jucărie, folosite probabil de copiii soldaților, și chiar prima dovadă a prezenței ploșnițelor, care au călătorit alături de legiuni pentru a infesta noile lor așezări.
Un zid în continuă schimbare
Zidul lui Hadrian nu a fost o structură statică. După moartea împăratului, succesorul său, Antoninus Pius, l-a abandonat temporar în favoarea unui nou zid construit mai la nord, în Scoția. Zidul lui Antoninus s-a dovedit a fi o soluție pe termen scurt, iar romanii s-au retras înapoi la Zidul lui Hadrian, aducându-i numeroase modificări. Secțiunile de gazon au fost înlocuite cu piatră, iar porțile forturilor au fost treptat îngustate sau chiar blocate complet pe măsură ce presiunea militară asupra imperiului creștea în secolul al IV-lea.
După prăbușirea Imperiului Roman în secolul al V-lea, zidul și-a pierdut relevanța politică. A devenit o sursă de piatră pentru construcțiile locale, inclusiv pentru castelele medievale care au preluat rolul de principale fortificații ale regiunii.
Unul dintre cele mai fotografiate locuri de-a lungul zidului, Sycamore Gap, a suferit o pierdere tragică în anul 2023, când un sicomor emblematic, care a crescut acolo timp de peste 150 de ani, a fost tăiat ilegal, un act de vandalism care a șocat o lume întreagă.
