Când auzim de secrete declasificate, cu siguranță ne vin în minte jocuri de putere și teorii ale conspirației. Istoria recentă este jalonată de episoade învăluite într-o aură de mister, adesea fertile pentru proliferarea teoriilor conspiraționiste. Cu toate acestea, pe măsură ce arhive odinioară inaccesibile își deschid porțile, fie prin desecretizări oficiale, fie prin indiscreții controlate, vălul opac de pe anumite operațiuni guvernamentale începe să se ridice, confirmând existența unor planuri și acțiuni a căror anvergură și implicații depășesc frecvent înțelegerea și imaginația publicului larg.
Vă prezentăm, într-o succesiune aleatorie, o serie de astfel de proiecte secrete, a căror autenticitate a fost tranșată irevocabil de greutatea documentelor oficiale sau neoficiale aduse la lumină.
10 secrete declasificate care au marcat istoria
#10. Sentința pusă la cale de Churchill pentru Hitler și dilemele etice ale războiului
Sir Winston Churchill, personalitatea marcantă ce a incarnat spiritul de rezistență al Marii Britanii în tumultul celui de-al Doilea Război Mondial, nutrea convingerea inflexibilă că Adolf Hitler, odată ce ar fi căzut în mâinile Aliaților, ar fi trebuit să suporte rigorile scaunului electric.
Secrete declasificate aduc în prim-plan o perspectivă intransigentă a premierului britanic, care se opunea cu vehemență intențiilor aliate de a institui tribunale pentru judecarea crimelor de război. În optica sa, liderii regimului nazist, cu Hitler în frunte – pe care îl eticheta drept „forța motrice a răului” și un „gangster” de cea mai joasă speță – meritau o execuție sumară, fără drept de apel.
Aceleași arhive scot la iveală o atitudine cel puțin surprinzătoare față de figura proeminentă a mișcării de independență a Indiei, Mahatma Gandhi, a cărui eventuală dispariție prin inaniție, în contextul unei greve a foamei din 1943, nu părea să îl afecteze pe Churchill. Mai mult, documentele atestă disponibilitatea sa, în pofida avizelor contrare formulate de membrii propriului cabinet, de a aproba măsuri extreme, precum „sterilizarea” unor sate germane lipsite de apărare, ca formă de represalii la atrocitățile comise de forțele naziste în Cehoslovacia. Opțiunea pentru scaunul electric ca metodă de execuție este cu atât mai frapantă cu cât aceasta nu fusese niciodată implementată în Marea Britanie, pedeapsa capitală fiind definitiv abrogată în Regatul Unit în anul 1965.[sursa]
#9. Operațiunea Northwoods: sinistrul plan al Statului Major american de înscenare a terorismului intern
Conform unor documente secrete, îndelung ascunse de ochii publicului, Comitetul Întrunit al Șefilor de State Majore din Statele Unite ale Americii a elaborat și andosat ceea ce ar putea fi considerat, fără exagerare, unul dintre cele mai corupte și mai reprobabile planuri concepute vreodată de o structură guvernamentală americană: un atac terorist sub steag fals, menit să vizeze în mod direct cetățenii americani.
Cunoscut sub numele de cod „Operațiunea Northwoods”, acest plan diabolic, care se bucura de aprobarea scrisă a președintelui și a tuturor membrilor Comitetului, prevedea scenarii de o gravitate extremă: împușcarea unor civili nevinovați pe străzile orașelor americane, scufundarea în largul mării a unor ambarcațiuni transportând refugiați care fugeau din Cuba și declanșarea unui val de violență teroristă în capitala Washington, în Miami și în alte localități.
Responsabilitatea pentru aceste acte de terorism, comise în realitate de agenți americani, urma să fie atribuită unor țapi ispășitori, iar aeronave civile ar fi fost deturnate. Prin intermediul unor dovezi fabricate cu minuțiozitate, întreaga vină ar fi fost aruncată asupra lui Fidel Castro, oferind astfel generalului Lemnitzer și clicii sale pretextul necesar, alături de sprijinul opiniei publice și al comunității internaționale, pentru a declanșa o intervenție militară împotriva Cubei.
O variantă luată în considerare cu maximă seriozitate implica sacrificiul astronautului John Glenn, primul american care a efectuat un zbor orbital în jurul Pământului. Pe data de 20 februarie 1962, Glenn urma să se lanseze de la Cape Canaveral, Florida, într-o misiune considerată istorică, menită să poarte în spațiul cosmic stindardul virtuților americane: adevărul, libertatea și democrația. Însă, generalul Lemnitzer și acoliții săi aveau o cu totul altă agendă. Aceștia i-au propus lui Lansdale ca, în eventualitatea unei explozii a rachetei care să conducă la moartea lui Glenn, „obiectivul primordial este de a furniza dovezi irevocabile care să demonstreze culpabilitatea comuniștilor și a aliaților lor din Cuba”.[sursa]
#8. Operațiunea Gladio: armata secretă a NATO în inima Europei, o strategie a tensiunii
Dezvăluirile explozive din anii ’70, fundamentate pe documente americane recent declasificate, au scos la iveală implicarea directă a generalului Giovanni de Lorenzo, la acea vreme șeful SIFAR (serviciul de informații militare italian), într-un efort concertat cu Statele Unite, încă din deceniul anilor ’50, pentru a elabora un plan de contingență menit să contracareze o eventuală preluare a puterii de către forțele comuniste în Italia – o inițiativă ultrasecretă, derulată fără informarea sau aprobarea propriului guvern.
Un document de o importanță capitală, făcut public de fostul premier Giulio Andreotti, atestă că, în noiembrie 1956, CIA și SIFAR au pus la punct un plan detaliat, purtând numele de cod „Gladio”. Acesta viza constituirea unei forțe paramilitare clandestine, formată din aproximativ 1000 de indivizi riguros selecționați și antrenați pentru operațiuni de gherilă și spionaj. O bază de antrenament a fost discret înființată în Sardinia, iar nu mai puțin de 139 de depozite de armament și muniție au fost strategic camuflate în regiunile nordice ale Italiei.
Operațiunea Gladio se afla sub controlul direct al Comitetului de Planificare Clandestină al NATO, o structură atașată Cartierului General Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE). Implicarea substanțială a serviciilor secrete britanice MI6 și a unităților speciale SAS, alături de CIA, în inițierea, finanțarea și instruirea acestei rețele paramilitare explică de ce investigații jurnalistice și documentare relevante pe această temă au fost ulterior produse și difuzate de BBC.
În anul 1990, existența acestei armate secrete italiene a fost confirmată oficial în fața Senatului italian de către premierul Giulio Andreotti, o dezvăluire care a provocat o undă de șoc în peisajul mediatic internațional, fiind catalogată drept „cel mai bine păstrat și cel mai dăunător secret politico-militar de după Al Doilea Război Mondial„.
Un episod tragic, frecvent asociat cu activitățile acestor structuri oculte, este atentatul sângeros de la gara din Bologna: „În dimineața zilei de 2 august 1980, o bombă de o putere devastatoare a explodat în sala de așteptare a gării centrale din Bologna, secerând viețile a 81 de persoane și provocând rănirea altor 200. Generalul Santorito, șeful agenției de informații militare italiene, SISMI, a declarat ulterior că atentatul fusese planificat și executat de ‘Comitetul Montecarlo’, o enigmatică organizație cu sediul în Monaco, compusă din membri de origine britanică, elvețiană și americană.” Este demn de menționat faptul că, în mod regretabil, platforme digitale de anvergură, precum Google, au eliminat ulterior primele două episoade dintr-un documentar esențial, structurat în trei părți, dedicat Operațiunii Gladio.
#7. Masacrul de la My Lai: o pagină întunecată a intervenției americane în Vietnam și conștiința încărcată a unei națiuni
Masacrul de la My Lai rămâne înscris în analele istoriei ca un act de o barbarie cutremurătoare: asasinarea în masă a unui număr estimat între 347 și 504 de cetățeni neînarmați ai Republicii Vietnam (Vietnamul de Sud). Victimele erau, în cvasitotalitatea lor, civili lipsiți de apărare, majoritatea femei și copii. Această atrocitate de neimaginat a fost comisă de unități ale forțelor armate americane la data de 16 martie 1968.
Mărturiile supraviețuitorilor și dovezile adunate ulterior au relevat cu o claritate înfiorătoare că, înainte de a fi executați cu sânge rece, unii dintre acești civili au fost supuși unor acte de o cruzime extremă: violuri, abuzuri sexuale, bătăi sălbatice, tortură și mutilări. Cadavrele unora dintre victime au fost, de asemenea, profanate într-un mod bestial.
La șase luni după consumarea acestor evenimente tragice, Tom Glen, un tânăr soldat în vârstă de 21 de ani, membru al Brigăzii 11 Infanterie Ușoară, a redactat o scrisoare adresată generalului Creighton Abrams, noul comandant general al forțelor americane din Vietnam. În această scrisoare, Glen acuza în termeni duri Divizia Americal (precum și alte unități ale armatei americane) de comiterea unor acte de brutalitate sistematică și generalizată împotriva populației civile vietnameze. Scrisoarea era extrem de detaliată, iar conținutul său reflecta și corobora numeroasele plângeri și semnalări primite de la alți militari. Colin Powell, la acea vreme un maior în vârstă de 31 de ani, a fost însărcinat cu investigarea acestor acuzații grave, deși scrisoarea lui Glen nu făcea referire explicită la My Lai (cunoștințele soldatului Glen despre detaliile specifice ale evenimentelor de acolo fiind, se pare, limitate).
În raportul său oficial, Powell a consemnat: „O infirmare directă a acestei descrieri este faptul că relațiile dintre soldații americani și poporul vietnamez sunt excelente.” Modul în care Colin Powell a gestionat această misiune de investigare a fost ulterior caracterizat de numeroși observatori și analiști drept o tentativă flagrantă de „„albire” sau mușamalizare a atrocităților comise la My Lai. În luna mai a anului 2004, Colin Powell, ajuns între timp Secretar de Stat al Statelor Unite, a declarat în cadrul unei emisiuni televizate moderate de Larry King la CNN: „Vreau să spun, eram într-o unitate care avea responsabilitate pentru zona My Lai. Am ajuns acolo după ce My Lai se întâmplase deja. Deci, în război, astfel de lucruri oribile se întâmplă din când în când, dar ele sunt, totuși, de condamnat.”
#6. Afacerea Plame: dezvăluirea identității unui agent CIA și cutremurul politic de la Washington
Conform documentelor oficiale emise de instanțele federale americane, începând cu mijlocul lunii iulie a anului 2003, înalți oficiali din cadrul administrației prezidențiale Bush, printre care se numărau personalități de prim rang precum Richard Armitage, influentul strateg politic Karl Rove și Lewis „Scooter” Libby, șeful de cabinet al vicepreședintelui, au angajat discuții confidențiale cu diverși reprezentanți ai presei.
Subiectul acestor discuții era legat de statutul profesional al Valeriei E. Wilson (cunoscută publicului și sub numele de Valerie Plame), la acea vreme ofițer sub acoperire al Agenției Centrale de Informații (CIA), a cărei identitate reală era strict secretă. La data de 16 septembrie 2003, CIA a transmis o notificare oficială Departamentului de Justiție al Statelor Unite, în care se preciza fără echivoc că statutul de agent secret al doamnei Plame reprezenta o informație clasificată la cel mai înalt nivel și, în consecință, se solicita declanșarea unei anchete federale aprofundate pentru a stabili circumstanțele și responsabilii acestei scurgeri de informații.
Procurorul General de la acea vreme, John Ashcroft, a decis să transfere cazul către Biroul Consilierului Special din cadrul Departamentului de Justiție al SUA, o structură condusă de procurorul Patrick Fitzgerald, care a dispus convocarea unui mare juriu. Ancheta laborioasă a marelui juriu, axată pe „scurgerea de informații din cadrul CIA”, nu a condus la formularea unor acuzații penale sau la condamnarea vreunei persoane pentru infracțiunea specifică de divulgare a informațiilor clasificate.
Cu toate acestea, I. Lewis „Scooter” Libby, influentul șef de cabinet al vicepreședintelui Dick Cheney, a fost pus sub acuzare la data de 28 octombrie 2005 pentru cinci capete de acuzare distincte, incluzând obstrucționarea justiției, sperjur și formularea de declarații false în fața marelui juriu și a anchetatorilor federali. La doar câteva ore după anunțarea oficială a inculpării sale, Libby și-a prezentat demisia din funcție.
#5. Operațiunea Paperclip: exodul creierelor germane și dilema morală a Americii postbelice
Profund convins de valoarea strategică pe care expertiza oamenilor de știință germani o putea aduce eforturilor de reconstrucție și consolidare a Statelor Unite în perioada postbelică, președintele Harry Truman a aprobat, în septembrie 1946, lansarea „Proiectului Paperclip”. Acest program ambițios și controversat viza identificarea, recrutarea și transferul în Statele Unite a unui număr select de cercetători și ingineri germani de elită, pentru a-și pune cunoștințele și abilitățile în slujba Americii, în contextul tensionat și plin de incertitudini al incipientului Război Rece.
Fără îndoială, cea mai cunoscută și, totodată, cea mai emblematică figură cooptată în cadrul acestui proiect a fost Wernher von Braun, vizionarul inginer aerospațial considerat părintele programului spațial american ce a culminat cu aselenizarea, dar și un personaj cu un trecut controversat, marcat de afilierea la numeroase organizații naziste și de deținerea unui grad în temuta Schutzstaffel (SS). Dosarul său inițial de informații, întocmit de serviciile secrete americane, îl cataloga drept un „risc major pentru securitatea națională”.
Prin intermediul Operațiunii Paperclip, Statele Unite au reușit să orchestreze extragerea discretă a lui von Braun și a altor peste 700 de specialiști germani din Germania devastată de război, adesea prin manevre subtile care eludau vigilența și acordurile prealabile cu puterile aliate. Un detaliu istoric ce incită la reflecție și la o cercetare mai aprofundată este presupusa legătură, învăluită încă în mister, dintre Wernher von Braun și L. Ron Hubbard, enigmaticul fondator al Scientologiei.
#4. Masacrul de la Dunblane: întrebări chinuitoare, răspunsuri evazive și dosare sigilate pentru un secol
Conform unor dosare secrete, a căror existență a alimentat speculații intense, tragedia de la Dunblane, unde Thomas Hamilton a comis un act de o cruzime abominabilă, ar fi putut fi, teoretic, prevenită. Această ipoteză se bazează pe informația că autoritățile judiciare ar fi putut dispune retragerea permisului de port-armă al lui Hamilton dacă ar fi acordat atenția și gravitatea cuvenită rapoartelor multiple și alarmante întocmite de poliție cu privire la comportamentul său deviant, profund îngrijorător și cu potențial periculos, manifestat în special față de minori.
Aceste rapoarte conțineau alegații extrem de grave, inclusiv semnalări conform cărora poliția fusese informată că Hamilton era înarmat și se îndrepta, cu intenții ostile, spre școala primară din Dunblane. Se vehiculau, de asemenea, zvonuri persistente privind apartenența sa la francmasonerie și o posibilă protecție ocultă de care ar fi beneficiat din partea unor membri influenți ai poliției, afiliați la aceeași organizație secretă, protecție care i-ar fi permis să se sustragă în mod repetat urmăririi penale.
Mai mult, existau suspiciuni întemeiate cu privire la implicarea sa într-o rețea de pedofilie, din care ar fi făcut parte inclusiv membri ai forțelor de securitate. Lord Cullen, magistratul care a condus ancheta publică privind uciderea celor 16 copii și a profesoarei lor, a luat o decizie fără precedent, dispunând sigilarea completă a documentelor din dosarul cauzei pentru o perioadă excepțională de 100 de ani. Această măsură a stârnit un val de controverse și a alimentat suspiciuni profunde chiar și în rândul marilor instituții media din Scoția, care au intuit că ceva extrem de grav se încerca a fi ascuns de ochii publicului.
Ce secrete teribile se ascundeau în spatele acestei decizii? Raportul interzis, elaborat cu minuțiozitate de Paul Hughes, la acea vreme sergent detectiv în cadrul poliției din Scoția Centrală, viza în detaliu activitățile suspecte ale lui Thomas Hamilton desfășurate într-o tabără de vară la Loch Lomond în anul 1991, cu cinci ani înainte de comiterea masacrului. Fragmente selective din acest raport, făcute publice în timpul anchetei conduse de Lord Cullen, relevau fără echivoc recomandarea fermă ca Hamilton să fie pus sub acuzare pentru faptele sale din tabăra de vară și, imperativ, ca permisul său de port-armă să fie anulat de urgență. Aceste recomandări cruciale au fost însă, în mod inexplicabil, ignorate de autoritățile competente.
În octombrie 2004, Lord Tebbit, o figură proeminentă a Partidului Conservator și fost președinte al acestuia, s-a alăturat public valului crescând de indignare populară față de decizia de sigilare a dosarelor, iar în octombrie 2005, presiunea publică a condus la desecretizarea parțială a acestora (aproximativ jumătate din dosare). Informațiile apărute ulterior în presă, pe baza documentelor parțial declasificate, sugerau că Hamilton era un individ cu o personalitate marcată de paranoia și obsesii, predispus la a redacta și expedia nenumărate scrisori de plângere către diverse instituții și persoane publice; cu toate acestea, existența unei rețele de pedofilie extinse, așa cum se speculase inițial, nu a putut fi confirmată pe baza dovezilor disponibile.
#3. Incidentul USS Liberty: un atac deliberat învăluit în tăcere diplomatică timp de decenii?
La data de 8 iunie 1967, într-un context geopolitic extrem de tensionat, marcat de desfășurarea Războiului de Șase Zile, nava americană de culegere de informații USS Liberty a devenit ținta unui atac militar concertat și susținut, executat de forțele armate israeliene. Numeroase surse credibile, analiști militari și martori oculari susțin cu tărie teza conform căreia Israelul a acționat în deplină cunoștință de cauză, identificând corect și fără echivoc nava ca aparținând marinei Statelor Unite. Mai mult, se afirmă că forțele israeliene ar fi depus toate eforturile necesare pentru a provoca scufundarea navei și pentru a se asigura că nu există supraviețuitori, cu scopul de a elimina orice mărturie incomodă.
Bilanțul tragic al acestui atac s-a concretizat în pierderea a 34 de vieți omenești în rândul militarilor americani și rănirea gravă a cel puțin alți 173 de membri ai echipajului. Zeci de analiști de informații de înalt rang și oficiali guvernamentali din diverse administrații americane au avut cunoștință, de-a lungul anilor, de circumstanțele reale și de gravitatea acestui incident. Faptul că aproape toți acești deținători de informații clasificate au ales să mențină o tăcere obstinată și aproape impenetrabilă timp de patru decenii constituie o dovadă elocventă a temerilor generalizate și a presiunilor politice intense care au înconjurat acest subiect extrem de sensibil și potențial exploziv pentru relațiile bilaterale americano-israeliene.
Conform unor documente aparținând Agenției Naționale de Securitate a SUA (NSA), clasificate la nivelul „strict secret”, anumiți oficiali de la vârful administrației de la Washington ar fi prioritizat, mai presus de orice considerație legată de adevăr sau justiție, protejarea statului Israel de consecințele diplomatice și de imagine ale unui scandal de asemenea proporții.
#2. Bomba pierdută de la Thule: un secret nuclear îngropat sub ghețurile Groenlandei și spectrul unui dezastru tăinuit
Documente clasificate, a căror autenticitate este greu de contestat, obținute printr-un efort concertat de un grup de foști angajați ai bazei aeriene și radar de la Thule – o facilitate militară de o importanță strategică crucială, construită de Statele Unite în teritoriul arctic al Groenlandei între anii 1951 și 1952 – sugerează o realitate de o gravitate excepțională, cu potențiale consecințe catastrofale: una dintre cele patru bombe cu hidrogen aflate la bordul unui bombardier strategic B-52, care s-a prăbușit în apropierea bazei în anul 1968, nu ar fi fost niciodată localizată și recuperată.
Cotidianul danez de mare tiraj Jyllands-Posten a publicat informații detaliate pe această temă, citând surse din cadrul grupului de foști angajați: „Investigațiile minuțioase și perseverente, desfășurate pe parcursul mai multor ani de un grup de foști angajați ai bazei Thule, indică cu un grad ridicat de probabilitate că o bombă nucleară neamorsată, dar intactă, se află încă pe fundul mării, în apele înghețate din largul coastelor Thule.”
Accidentul aviatic, survenit la data de 21 ianuarie 1968, a declanșat o criză diplomatică majoră și a tensionat profund relațiile dintre Statele Unite și Danemarca, un aliat important în cadrul NATO, responsabil constituțional pentru politica externă, de securitate și apărare a Groenlandei. La momentul respectiv, legislația daneză interzicea în mod explicit prezența oricărui tip de armament nuclear pe teritoriul său, inclusiv în Groenlanda.
Conform dezvăluirilor din presa daneză, autoritățile de la Copenhaga nu au fost niciodată informate oficial de către partea americană despre faptul că una dintre bombe, purtând numărul de serie 78252, lipsește și este considerată pierdută. Un document intern al Departamentului de Stat al SUA, datat 31 august 1968, menționa într-adevăr că toate armele aflate la bordul aeronavei prăbușite fuseseră inventariate, însă omitea cu prudență să specifice dacă toate acestea fuseseră și efectiv recuperate.
În primăvara anului 1968, administrația americană a transmis asigurări ferme guvernului danez că operațiunile complexe de curățare și decontaminare a zonei afectate de prăbușirea bombardierului B-52 fuseseră finalizate cu succes și, în consecință, a dispus sistarea oficială a căutărilor pentru bomba dispărută în luna august a aceluiași an.
Baza militară de la Thule, care găzduiește o stație radar esențială pentru sistemul de avertizare timpurie împotriva rachetelor balistice intercontinentale, reprezintă o componentă vitală într-un lanț extins de stații similare, dispuse strategic între Alaska și Insulele Britanice – o linie defensivă de-a lungul căreia Statele Unite ar putea, teoretic, să edifice un scut antirachetă sofisticat, menit să contracareze potențialele amenințări provenite din partea unor state pe care Washingtonul le consideră „problematice” sau „ostile”, precum Coreea de Nord, Irak, Iran și Libia.
#1. Cavalerii templieri și Vaticanul: o absolvire papală tăinuită timp de secole și reabilitarea postumă a unui ordin controversat
În luna octombrie a anului 2007, Vaticanul a făcut un gest istoric de o importanță considerabilă, dispunând publicarea unui set de documente secrete, de o valoare inestimabilă, referitoare la procesul infam al Cavalerilor Templieri. Printre aceste documente, considerate pierdute sau distruse de secole, se numără și un pergament de o relevanță crucială – mult timp ignorat de cercetători din cauza unei mențiuni extrem de vagi și aparent nesemnificative într-un catalog prăfuit datând din anul 1628.
Acest pergament, cunoscut sub numele de „Pergamentul de la Chinon”, atestă fără echivoc faptul că Papa Clement al V-lea, suveranul pontif din perioada respectivă, i-ar fi absolvit inițial pe membrii marcanți ai ordinului medieval de acuzația gravă de erezie, considerată la acea vreme o crimă capitală.
Lucrarea monumentală publicată de Arhivele Secrete Vaticane reproduce în integralitatea sa documentația extrem de detaliată a audierilor papale speciale, convocate de urgență după ce regele Filip al IV-lea al Franței, supranumit „cel Frumos”, a ordonat arestarea în masă și torturarea brutală a liderilor templieri în anul 1307, sub false și închipuite acuzații de erezie, imoralitate și practici oculte. Conform informațiilor oficiale prezentate pe site-ul web al arhivelor Vaticanului, Pergamentul de la Chinon demonstrează cu claritate că Papa Clement al V-lea i-a exonerat inițial pe liderii templieri de acuzația de erezie, deși i-a găsit vinovați de anumite abateri de la conduita morală și religioasă specifică unui ordin cavaleresc.
Mai mult, documentul relevă intenția suveranului pontif de a iniția un proces de reformare profundă a Ordinului Templierilor, pentru a-l readuce la principiile sale fondatoare. Cu toate acestea, sub presiunea politică enormă și amenințările directe exercitate de regele Filip al IV-lea (care a mers până la a amenința cu o schismă în sânul Bisericii Catolice), Papa Clement al V-lea și-a revizuit ulterior decizia și, printr-o bulă papală emisă în anul 1312, a dispus suprimarea definitivă și dizolvarea Ordinului Cavalerilor Templieri. Destinul tragic al ultimului Mare Maestru al templierilor, Jacques de Molay, s-a împlinit în anul 1314, când acesta a fost ars pe rug la Paris, alături de principalii săi colaboratori și demnitari ai ordinului.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
