Într-un decembrie cenușiu al anului 1957, un sat din Vrancea a devenit epicentrul uneia dintre cele mai sângeroase confruntări dintre țărănimea română și regimul comunist. Ceea ce a început ca o rezistență organizată împotriva colectivizării forțate s-a transformat, sub comanda directă a generalului-locotenent Nicolae Ceaușescu, într-o execuție sumară care a lăsat în urmă morți, răniți și un pact al tăcerii.
În primele zile ale lunii decembrie 1957, Vadu Roșca nu mai era doar un punct pe harta Vrancei, ci o „fortăreață” a disperării și demnității. Timp de patru zile, între 1 și 4 decembrie, comunitatea locală a reușit imposibilul: a blocat accesul echipelor de colectivizare, refuzând categoric semnarea cererilor de intrare în Gospodăria Agricolă Colectivă (GAC).
Satul s-a transformat într-un organism defensiv bine coordonat. Țăranii au ridicat baricade improvizate la intrări și au instituit patrule de veghe. Sistemul de alarmă era simplu, dar vital: dangătul clopotului bisericii. Acesta nu mai chema la rugăciune, ci anunța pericolul iminent, mobilizând instantaneu întreaga suflare a așezării pentru a proteja pământul și libertatea de decizie asupra propriului viitor.
Intervenția brutală: tancuri împotriva țăranilor din Vadu Roșca
Reacția autorităților centrale la această sfidare deschisă a fost disproporționată și nemiloasă. În contextul absenței liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej, aflat în convalescență, comanda represiunii a fost preluată de Nicolae Ceaușescu, pe atunci general-locotenent și șef al Direcției Superioare Politice a Armatei.
Ceaușescu a descins la Vadu Roșca nu pentru a negocia, ci pentru a supune. A fost însoțit de trupe de Securitate și, conform mărturiilor istorice, de două tancuri – o demonstrație de forță militară împotriva unor civili înarmați doar cu unelte agricole și propria voință. Deși a existat o încercare inițială de dialog, tensiunea a escaladat rapid. Sătenii au rămas fermi pe poziții, refuzând colectivizarea și revendicându-și dreptul de a decide soarta propriilor pământuri.
Ordinul letal și sacrificiul inocenților
Incapabil să înfrângă determinarea mulțimii prin intimidare, viitorul dictator a recurs la forța letală. Strategia a fost una militară: trupele s-au aliniat pentru tragere. Inițial, au fost trase trei salve de avertisment în aer. În fața armelor, țăranii nu s-au dispersat; dimpotrivă, femeile și copiii s-au așezat în primele rânduri, sperând că prezența lor va opri violența.
Speranța s-a dovedit deșartă. După avertismente, Ceaușescu a ordonat deschiderea focului direct asupra mulțimii. Bilanțul a fost tragic: 9 persoane au fost ucise pe loc. Printre victime s-a numărat și Ion Arcan, un adolescent de doar 14 ani, împușcat în timp ce trăgea clopotul pentru a-și alerta consătenii. Alți 17 oameni au fost răniți în ploaia de gloanțe.
Cinismul puterii: „mai bine să moară țăranii”
Episodul de la Vadu Roșca a dezvăluit nu doar brutalitatea represiunii, ci și mecanismele interne ale puterii comuniste. În timpul masacrului, soldații l-au protejat pe Ceaușescu de furia mulțimii, un detaliu folosit ulterior pentru a justifica violența extremă în fața forurilor de partid.
Gheorghe Apostol, într-o mărturie rară oferită în anul 1994 pentru „Arhiva de istorie orală”, a relatat ecourile tragediei în cercurile înalte de la București. Deși Gheorghiu-Dej ar fi intenționat inițial să îl destituie pe Ceaușescu, considerând provocarea tragediei ca fiind inutilă, alți lideri comuniști, precum Pârvulescu și Drăghici, i-au luat apărarea. Argumentul lor a fost de un cinism cutremurător: era preferabil să moară țăranii decât să fie pusă în pericol viața unui cadru înalt de partid precum Nicolae Ceaușescu.
Urmările: tăcere și condamnări
Masacrul a fost urmat de o operațiune vastă de mușamalizare. Nu a existat nicio investigație autentică asupra morților, nu au fost aplicate sancțiuni celor care au ordonat focul. În schimb, victimele au devenit vinovați, arată MemorialSighet.ro.
Represiunea juridică a completat-o pe cea militară. Prin Sentința nr. 11 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanța, 19 persoane au fost condamnate pentru delictul de „rebeliune”. Acești supraviețuitori ai revoltei au primit pedepse cuprinse între 5 și 10 ani de închisoare corecțională. Astăzi, Vadu Roșca rămâne în istorie ca un simbol sângeros al rezistenței colective, o dovadă a prețului suprem plătit de țărănimea română în fața tăvălugului totalitar.
