Imaginea clasică a orașelor Pompei și Herculaneum este una a distrugerii totale: o civilizație înghețată în timp sub un strat gros de cenușă vulcanică, în urma erupției devastatoare a Vezuviului din anul 79 d.Hr. Dar dacă această imagine, perpetuată de filme și cărți, este fundamental greșită?
Noi dovezi sugerează că, departe de a fi o capcană mortală pentru toți locuitorii săi, o mare parte din populația celor două orașe – poate chiar majoritatea – a reușit să supraviețuiască.
Într-un nou studiu aprofundat, istoricul Steven L. Tuck de la Universitatea Miami a adunat dovezile istorice și arheologice care conturează povestea nespusă a miilor de refugiați, urmărindu-le călătoriile și noile vieți departe de umbra vulcanului. Cercetarea sa, detaliată în cartea „Escape from Pompeii”, arată că supraviețuirea nu a fost o excepție, ci o realitate pentru un segment considerabil al populației.
Urmele lăsate de ceea ce lipsește
Deși nu există mărturii directe de la supraviețuitorii din Pompei sau Herculaneum, dovezile fugii lor sunt omniprezente, ascunse chiar în ceea ce lipsește din siturile arheologice. Arheologii au observat de mult timp absența surprinzătoare a unor obiecte de uz casnic, bărci, cai și căruțe din locurile unde s-ar fi așteptat să le găsească.
Aceste „dovezi din absență”, adesea trecute cu vederea în mijlocul miilor de artefacte descoperite, pictează o imagine clară: în primele etape ale erupției, mulți locuitori și-au dat seama de pericol, și-au adunat bunurile esențiale și au organizat o evacuare.
Modelul distrugerilor, combinat cu rămășițele umane și obiectele de transport lipsă, creează un argument solid că oamenii au avut timp și mijloace să fugă. Secvența erupției și data la care a avut loc, probabil în timpul unei piețe regionale în afara orașelor, susțin și mai mult această concluzie. Luați împreună, toți acești factori indică un exod în masă.
Contrar așteptărilor, cei care au scăpat nu au fost doar bărbați bogați care au putut pleca rapid. Dovezile arată o secțiune transversală a societății: bogați și săraci, bărbați, femei și copii.
Unde au dispărut miile de supraviețuitori din Pompei și Herculaneum?
Așadar, unde s-au dus acești supraviețuitori? Majoritatea nu au călătorit foarte departe. S-au reinstalat în comunitățile de coastă din apropiere, în special de-a lungul golfului Napoli, în orașe precum Puteoli, Misenum și Cumae. Grupuri mai mici s-au stabilit în interiorul peninsulei, la Capua, Nola și Nuceria.
Cel puțin 172 de indivizi au fost identificați în mod direct, reprezentând probabil gospodării care totalizau aproximativ 3.000 de membri. Se pare că familiile au rămas împreună, alegându-și noile case pe baza rețelelor sociale sau economice preexistente.
Guvernul roman nu a organizat o relocare în masă, dar a intervenit prin acordarea de ajutoare comunităților care i-au primit pe refugiați. Intervenția inițială a lui Pliniu cel Bătrân și a flotei romane de la Misenum a fost mai degrabă o misiune de ajutor, nu de salvare organizată.
Pe termen lung, urmele acestor supraviețuitori pot fi găsite și mai departe, în centrul Italiei, în Spania și chiar pe teritoriul României de azi. Viața lor post-erupție este o dovadă remarcabilă a rezilienței umane. Acești oameni nu numai că au supraviețuit unui dezastru natural terifiant, dar și-au reconstruit viețile, s-au integrat în noi comunități și și-au continuat existența, fără a-și uita complet identitatea și cultura de origine.
O lecție despre reziliență ascunsă sub cenușă
Povestea acestor supraviețuitori nu este doar o notă de subsol a istoriei romane, ci o oglindă a condiției umane. Faptul că s-au regrupat în funcție de rețele sociale preexistente este un model de comportament observat și astăzi în rândul populațiilor strămutate de dezastre naturale sau conflicte. Această descoperire transformă victimele din Pompei din artefacte arheologice în oameni reali, a căror luptă pentru normalitate în fața unei traume inimaginabile rezonează profund cu provocările contemporane.
În final, redescoperirea lor ne obligă să regândim nu doar un eveniment istoric, ci și propria noastră percepție despre colaps și continuitate. Ne arată că, chiar și în fața uneia dintre cele mai faimoase catastrofe din istorie, societatea romană a demonstrat o flexibilitate și o rețea de sprijin comunitar suficient de puternice pentru a permite miilor de oameni să o ia de la capăt. Această lecție despre reziliență este, poate, cea mai valoroasă comoară scoasă de sub cenușa Vezuviului.
