Un „satelit pierdut” a fost găsit după 25 de ani în care a orbitat nedetectat. De fapt, satelitul a dispărut din rețeaua radar nu o dată, ci de două ori: o dată în anii 1970 și apoi din nou în anii 1990.
După 25 de ani în care a plutit în derivă nedetectat în spațiu, un satelit experimental lansat în anul 1974 a fost găsit cu ajutorul datelor de urmărire ale Forțelor Spațiale Americane.
Satelitul Infra-Red Calibration Balloon (S73-7) și-a început călătoria în marele necunoscut după ce a fost lansat la 10 aprilie 1974 prin intermediul Programului de Testare Spațială al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Inițial, acesta a fost conținut în ceea ce s-a numit „Sistemul Hexagon”, în care S73-7, satelitul mai mic, a fost desfășurat din Hexagonul KH-9, mai mare, odată ajuns în spațiu. S73-7 măsura doar 66 centimetri în lățime și și-a început viața îndreptându-se pe o orbită circulară de 800 de kilometri.
Un satelit pierdut de două ori
În timp ce se afla pe orbită, planul inițial era ca S73-7 să se umfle și să preia rolul de țintă de calibrare pentru echipamentele de teledetecție. După ce acest lucru nu a reușit să fie realizat în timpul lansării, satelitul a dispărut în abis și s-a alăturat cimitirului de gunoi spațial nedorit, până când a fost redescoperit în cursul lunii aprilie.[sursa]
Într-un interviu, Jonathan McDowell, un astrofizician de la Centrul de Astrofizică Harvard-Smithsonian, a împărtășit că a studiat arhivele de date și a descoperit că, înainte de recenta descoperire, acesta a dispărut de pe radare nu o dată, ci de două ori: o dată în anii 1970 și apoi din nou în anii 1990.
„Problema este că este posibil să aibă o secțiune de trecere radar foarte mică. Și poate că lucrul pe care îl urmăresc este un distribuitor sau o bucată de balon care nu s-a desfășurat corect, deci nu este metalic și nu apare bine pe radar.”, a declarat McDowell pentru Gizmodo.
Nu este o sarcină ușoară să cunoști locația și identitatea fiecărui obiect care se află pe orbită, deoarece există peste 20.000 în acest moment. Prin utilizarea radarelor de la sol, precum și a senzorilor optici, gunoiul spațial poate fi urmărit și, atunci când este cazul, poate fi introdus într-un catalog de sateliți, dar determinarea exactă a ceea ce reprezintă fiecare obiect presupune anumite provocări. Senzorii pot detecta un obiect de pe orbită, dar apoi trebuie să fie comparat cu un satelit care se află pe aceeași traiectorie.
„Dacă aveți un set de date orbitale recente și nu există prea multe lucruri care au o orbită similară, probabil că este o potrivire ușoară. Dar dacă este o bucată foarte aglomerată de spațiu de parametri și nu ați mai văzut-o de ceva timp, atunci nu este atât de ușor să o potrivești.”, a mai spus McDowell.
După lansare, inginerii de la sol au o idee clară despre direcția în care se îndreaptă un satelit și altitudinea la care se așteaptă să se deplaseze. Cu aceste informații în registru, ei pot arunca o privire înapoi la progresie și o pot compara cu locul în care satelitul a fost raportat ultima dată. Cu toate acestea, în cazul în care există modificări ale planurilor de manevră inițiale sau dacă un satelit se află în derivă pe orbită, inginerii au mai mult de lucru pentru a-l găsi din nou.
„Dacă nu știi exact unde a avut loc manevra, s-ar putea să ai probleme în a-l localiza. Dacă derulez înapoi orbita unui obiect și avansez rapid pentru obiectul lipsă, se întâlnesc ele și este punctul în care se întâlnesc acolo unde a avut loc manevra?”, a mai declarat McDowell.
De aceea, o descoperire ca aceasta este un câștig pentru bărbații și femeile care încearcă să țină evidența zecilor de mii de sateliți pierduți și a altor resturi care orbitează în jurul planetei noastre. Dar, pe măsură ce tot mai mulți sateliți se îndreaptă spre spațiu, sarcina va deveni și mai mare pentru a ști ce anume se află acolo și ce amenințări ar putea reprezenta.
„Dacă pierzi unul sau două obiecte, nu este un risc uriaș. Dar vrei să faci o treabă cât mai bună posibil.”, a concluzionat astrofizicianul Jonathan McDowell.
