În aceeași zi de iulie a anului 356 î.Hr., în timp ce magnificul Templu al zeiței Artemis din Efes, una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii Antice, era mistuit de flăcări, într-un palat din Pella, capitala Macedoniei, se năștea un copil destinat să schimbe cursul istoriei. Coincidența era atât de izbitoare, încât un istoric al vremii, Hegesias din Magnesia, avea să glumească ironic că nu e de mirare că templul a ars: zeița Artemis, protectoarea nașterilor, era prea ocupată pentru a-și salva lăcașul, asistând la venirea pe lume a lui Alexandru.
Această legătură, fie ea reală sau o înfrumusețare ulterioară, a marcat încă din prima zi viața celui ce avea să devină Alexandru cel Mare. Detaliile despre nașterea sa nu sunt simple înregistrări, ci o tapiserie complexă de prevestiri, vise și semne divine, țesută cu măiestrie de biograful grec Plutarh. În celebra sa biografie, „Viața lui Alexandru”, parte din lucrarea „Vieți paralele”, Plutarh a transformat un eveniment istoric într-un mit fondator, bazându-se pe surse acum pierdute ale contemporanilor.
Visele prevestitoare ale regilor: nașterea lui Alexandru cel Mare
Conform lui Plutarh, forțele supranaturale și-au anunțat prezența cu mult înainte de nașterea pruncului. În noaptea dinaintea nunții sale cu regele Filip al II-lea al Macedoniei, prințesa Olimpia a visat că un fulger i-a lovit trupul, aprinzând un foc uriaș ale cărui flăcări s-au răspândit în toate direcțiile înainte de a se stinge.
Mai târziu, după căsătorie, Filip însuși a avut un vis tulburător: sigila pântecele soției sale cu un sigiliu pe care era gravată imaginea unui leu. În timp ce majoritatea tălmăcitorilor de vise l-au interpretat ca pe un avertisment, sfătuindu-l pe rege să-și supravegheze mai atent soția, un vizionar renumit, Aristander din Telmessus, a oferit o altă perspectivă. Acesta a descifrat visul ca pe un semn clar: Olimpia era însărcinată cu un fiu care avea să posede curajul și forța unui leu.
Legenda a fost amplificată și de o altă poveste remarcabilă. Se spune că un șarpe mare și blând a fost văzut adesea dormind alături de Olimpia. Acest detaliu, consemnează Plutarh, a răcit pasiunea lui Filip pentru soția sa, fie din teamă de posibilele ei vrăji, fie dintr-un scrupul religios. Apariția șarpelui, un animal adesea asociat cu zeul Zeus, a alimentat credința ulterioară – sau propaganda politică – că adevăratul tată al lui Alexandru nu era Filip, ci însuși regele zeilor.
Trei victorii într-o singură zi
Ziua nașterii lui Alexandru i-a adus lui Filip al II-lea nu una, ci trei vești extraordinare, care păreau să confirme destinul măreț al fiului său. Pe câmpul de luptă, generalul său de încredere, Parmenion, repurtase o victorie zdrobitoare împotriva ilirilor. La mii de kilometri distanță, calul său de curse triumfase în prestigioasele Jocuri Olimpice. Iar la palat, Olimpia adusese pe lume moștenitorul mult așteptat.
Încântat de aceste succese simultane, Filip a fost asigurat de prezicători că un fiu a cărui naștere coincide cu trei astfel de triumfuri este sortit invincibilității. Aceste narațiuni, indiferent de gradul lor de veridicitate, au fost esențiale în construirea legendei lui Alexandru și în cimentarea imaginii sale de lider binecuvântat de zei.
O dată învăluită în cețurile timpului
Deși Plutarh este sursa cea mai detaliată, menționând a șasea zi a lunii Hecatombaion (numită Lous de macedoneni), stabilirea unei date exacte este o provocare pentru istoricii moderni. Această dată antică se traduce aproximativ prin 20 sau 21 iulie 356 î.Hr. Alți cronicari ai antichității, precum Arrian, Diodor Sicul sau Quintus Curtius Rufus, confirmă evenimentele majore din viața lui Alexandru, dar fără a oferi detalii atât de precise despre ziua nașterii.
Complexitatea provine din faptul că vechile calendare grecești erau lunare și variau semnificativ de la un oraș-stat la altul. Corelarea acestora cu calendarul iulian, precursorul calendarului gregorian, este un proces anevoios, lăsând loc unor mici variații. De aceea, istoricii menționează adesea intervalul de 20-21 iulie, recunoscând că, deși ne apropiem foarte mult de adevăr, o certitudine absolută rămâne, probabil, pierdută în negura timpului.