În 1977, NASA a lansat sondele Voyager pentru a explora marginile exterioare ale sistemului solar și spațiul interstelar. În cele din urmă, ambele nave spațiale au dat peste un „zid de foc” aprins la marginea sistemului, înregistrând temperaturi uluitoare între 30.000 și 50.000 Kelvin (aproximativ 54.000 până la 90.000 de grade Fahrenheit) în timp ce treceau prin el.
Ce este mai exact „marginea sistemului solar”?
Există câteva moduri în care am putea defini „marginea” Sistemului Solar. Am putea spune că e acolo unde se termină planetele. Sau am putea merge până la norul Oort, limita extremă a influenței gravitaționale a Soarelui, de unde obiectele încă pot fi atrase înapoi spre Soare.
O altă metodă, însă, este să o definim ca marginea câmpului magnetic al Soarelui, punctul în care acesta se „lovește” de mediul interstelar. Acest punct este cunoscut sub numele de heliopauză.
„Soarele emite un flux constant de particule încărcate numit vânt solar, care în cele din urmă trece de toate planetele până la o distanță de aproximativ trei ori mai mare decât cea până la Pluto, înainte de a fi oprit de mediul interstelar. Acest lucru formează o bulă gigantică în jurul Soarelui și planetelor sale, cunoscută sub numele de heliosferă.”, a explicat NASA.
Dincolo de această bulă se află heliopauza.
„Limita dintre vântul solar și vântul interstelar este heliopauza, unde presiunea celor două vânturi este în echilibru. Acest echilibru al presiunii face ca vântul solar să se întoarcă și să curgă în jos pe coada heliosferei. Pe măsură ce heliosfera străbate spațiul interstelar, se formează un șoc de arc, similar cu cel care se formează atunci când o navă străbate oceanul.”, a mai continuat NASA.
Prima trecere
Pe 25 august 2012, Voyager 1 a devenit prima navă spațială care a ieșit din heliosferă și a traversat heliopauza, fiind urmată de sora sa, Voyager 2, în 2018. Înainte ca navele Voyager să ajungă acolo, oamenii de iință nu știau cu adevărat unde se află această graniță. Faptul că sondele au atins-o la distanțe diferite a ajutat la susținerea unor predicții.
„Oamenii de știință se așteptau ca marginea heliosferei, numită heliopauză, să se poată mișca pe măsură ce activitatea Soarelui se schimbă, cam ca un plămân care se extinde și se contractă odată cu respirația. Acest lucru era în concordanță cu faptul că cele două sonde au întâlnit heliopauza la distanțe diferite de Soare.”, a explicat NASA într-o declarație de presă.
De ce nu s-au topit sondele?
Deși nu este o margine dură sau un „zid” fizic, aici ambele nave spațiale au măsurat acele temperaturi incredibile de 30.000-50.000 Kelvin (54.000-90.000 grade Fahrenheit), motiv pentru care este uneori numită și „zid de foc”.
Navele spațiale au supraviețuit deoarece, deși particulele pe care le-au măsurat erau extrem de energice, densitatea lor este extrem de mică. Înțelegerea acestei distincții este esențială: este diferența fundamentală dintre temperatură (energia particulelor) și căldură (transferul acelei energii). Șansele de coliziune în această regiune a spațiului sunt atât de mici încât, pur și simplu, nu s-a putut transfera suficientă căldură către cele două nave pentru a le avaria, permițându-le să treacă practic nevătămate.
Ce au descoperit dincolo?
Navele spațiale Voyager continuă să ne trimită date de dincolo de acest „zid”, fiind singurele două sonde care l-au traversat vreodată. Iar împreună, ele au descoperit câteva surprize în prima noastră incursiune reală în afara Sistemului Solar.
„O observație făcută de instrumentul de măsurare a câmpului magnetic al Voyager 2 confirmă un rezultat surprinzător al Voyager 1: Câmpul magnetic din regiunea situată imediat dincolo de heliopauză este paralel cu câmpul magnetic din interiorul heliosferei”, a explicat NASA.
Această „surpriză” este, de fapt, nucleul valorii misiunii. Cu Voyager 1, oamenii de știință aveau doar o singură probă și nu puteau ști dacă alinierea era o coincidență. Faptul că Voyager 2 a confirmat-o demonstrează că nu a fost o eroare de măsurare, ci o caracteristică reală a fizicii interstelare pe care modelele noastre anterioare nu o preziseseră corect. Acesta este procesul științific în acțiune – Voyager nu doar explorează, ci rescrie manualele de fizică în timp real.
Însă, dincolo de datele fizice despre heliopauză, poate cea mai remarcabilă performanță este însăși anduranța sondelor. Lansate în anul 1977, folosind tehnologie care acum pare arhaică, aceste nave spațiale nu doar că au supraviețuit aproape 50 de ani în cel mai ostil mediu imaginabil, dar continuă să transmită. Această longevitate nu este un accident; este un testament al experienței umane și al ingineriei meticuloase, un mesager al ingeniozității noastre care operează la decenii după ce creatorii săi se așteptau.
