Totul a început cu zgomotul banal al unui șantier. Înaintea construcției unei noi clădiri lângă Faenza, în nord-estul Italiei, arheologii efectuau o cercetare de rutină. Acolo, pe fundul unui puț antic, au găsit ceva. Nu o comoară, nu un artefact spectaculos, ci rămășițele unui copil, aproape complet dezintegrate, care a trăit și a murit acum aproape cinci milenii, în Epoca Cuprului. La prima vedere, descoperirea era sfâșietoare și părea un capăt de drum științific: doar câteva coroane dentare minuscule și câteva fragmente osoase, prea degradate pentru o analiză clasică.
Dar aici, unde povestea părea să se termine, abia a început cu adevărat. O echipă de elită, condusă de cercetători de la Universitatea din Bologna, a refuzat să lase tăcerea timpului să învingă. Au privit acele fragmente nu ca pe o limită, ci ca pe o capsulă a timpului ce aștepta uneltele potrivite pentru a fi deschisă.
Citind povești în dinți
Deoarece analiza osteologică tradițională nu oferea aproape nicio informație, oamenii de știință au declanșat un arsenal tehnologic de avangardă. Au apelat la histologie dentară, datare cu radiocarbon, biogeochimie, paleoproteomică și, mai presus de toate, la analiza ADN-ului antic (aDNA). „Cercetările noastre arată că chiar și materialele osteologice puternic degradate conțin informații importante dacă sunt examinate folosind metode avansate,” a explicat Owen Alexander Higgins, autorul principal al studiului și cercetător la Departamentul de Patrimoniu Cultural al Universității din Bologna, conform publicației Archaeology Mag.
Sub microscop, doi dinți – un molar de lapte și un molar permanent încă în formare – au început să vorbească. Liniile lor de creștere, asemenea inelelor unui copac, au dezvăluit o poveste intimă: copilul a murit la vârsta de aproximativ 17 luni.
Mai mult, analiza nu a arătat niciun semn de malnutriție sau de stres major, sugerând că, în scurta sa viață, a avut parte de un început bun, fiind îngrijit. Dar cine era el? O analiză a proteinelor din smalțul dentar, coroborată cu cea a fragmentelor de ADN, a confirmat sexul: era un băiat.
Rămășițele unui copil dau un semnal genetic de dincolo de timp
Adevărata revelație, cea care a transformat o descoperire locală într-una de importanță continentală, a venit de la analiza genetică. ADN-ul mitocondrial al copilului – moștenit pe linie maternă – aparținea unui haplogrup extrem de rar: V+@72. Această semnătură genetică este aproape absentă în Europa modernă, fiind o fantomă a trecutului. Până la această descoperire, fusese identificată într-o singură altă mostră antică, provenind dintr-o necropolă din Serra Cabriles, în nord-vestul Sardiniei.
Brusc, copilul din puțul italian nu mai era izolat. Avea o legătură directă, genetică, cu o insulă aflată la sute de kilometri distanță, peste mare. Iar misterul s-a adâncit. Astăzi, acest haplogrup rar este asociat în principal cu populația Saami din nordul îndepărtat al Europei și cu populațiile de-a lungul coastei cantabrice din Spania.
O hartă umană nevăzută
Cum a ajuns o linie genetică maternă, care leagă Sardinia de Scandinavia, într-un puț din nordul Italiei acum 5.000 de ani? Această întrebare deschide o fereastră către o lume preistorică mult mai conectată decât ne-am imaginat. Prezența sa indică posibile migrații pe distanțe lungi și interacțiuni culturale care nu au lăsat urme în analele istoriei, ci doar acest ecou subtil în ADN-ul unui copil.
Cercetarea, validată prin publicarea în prestigiosul Journal of Archaeological Science, a fost un efort colosal, reunind savanți de la nouă instituții, inclusiv giganți precum Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă și Observatorul Lamont-Doherty Earth al Universității Columbia.
Departe de a fi o înmormântare uitată, copilul din Faenza a devenit un martor puternic. El demonstrează că știința poate da viață poveștilor din trecutul cel mai adânc, transformând fragmente de os în hărți vii ale unor călătorii și conexiuni umane care au modelat Europa, cu mult înainte ca istoria să înceapă a fi scrisă.
