25 de curiozități despre Vlad Țepeș: viața fascinantă a celui mai faimos domnitor român

Puține personaje din istoria europeană stârnesc atâta fascinație, controversă și mitologie precum Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești din secolul al XV-lea. Numele său evocă imagini ale unei cruzimi legendare, dar și ale unei rezistențe îndârjite împotriva expansiunii otomane. De la originile sale nobiliare și anii petrecuți ca ostatic la Înalta Poartă, la campaniile sale militare sângeroase și metodele brutale de impunere a ordinii, viața lui Vlad al III-lea Drăculea este o tapiserie complexă de fapte istorice, legende înfiorătoare și reinterpretări naționale.

Mai târziu, numele său a fost preluat și imortalizat într-o formă complet diferită de ficțiunea gotică, transformându-l pe domnitorul valah într-un arhetip al vampirului. Acest articol explorează 25 de aspecte esențiale și mai puțin cunoscute din viața, domnia și moștenirea lui Vlad Țepeș, încercând să separe adevărul istoric de legendă și să ofere o imagine cât mai nuanțată a unuia dintre cei mai faimoși și enigmatici conducători din istoria poporului român.

25 de curiozități despre Vlad Țepeș

#1. Moștenirea Ordinului Dragonului: mai mult decât un nume

Un element definitoriu pentru identitatea și chiar numele lui Vlad Țepeș își are rădăcinile în apartenența tatălui său, Vlad al II-lea, la un prestigios ordin cavaleresc. În jurul anului 1431, la Nürnberg, Vlad al II-lea a fost primit în Ordinul Dragonului (Ordo Draconis) de către însuși împăratul Sfântului Imperiu Roman, Sigismund de Luxemburg. Acest ordin, fondat de Sigismund în 1408, avea ca scop principal apărarea creștinătății, în special împotriva amenințării tot mai mari reprezentate de Imperiul Otoman. Era o societate militaro-religioasă de elită, sub patronajul unor sfinți războinici precum Sfântul Gheorghe.^[sursa]

Apartenența la acest ordin i-a adus lui Vlad al II-lea supranumele de „Dracul”, derivat direct din simbolul ordinului – dragonul. În mod firesc, fiul său, Vlad al III-lea, a devenit cunoscut sub patronimicul „Drăculea”, însemnând „Fiul Dragonului” sau „Fiul lui Dracul”. Este profund ironic cum acest nume, inițial un simbol al militanței creștine și al luptei anti-otomane, a ajuns să fie asociat, secole mai târziu, cu imaginea unui vampir malefic. Această transformare semantică a fost probabil influențată atât de reputația de cruzime a lui Vlad Țepeș, amplificată de propaganda inamicilor săi, cât și de o coincidență lingvistică în limba română, unde cuvântul „drac” înseamnă și „diavol”. Astfel, un nume născut dintr-o alianță creștină a devenit, paradoxal, un instrument al demonizării sale.  

#2. Anii ca ostatic la otomani

O perioadă crucială și probabil traumatizantă din tinerețea lui Vlad Țepeș a fost petrecută în inima imperiului pe care avea să-l combată cu atâta înverșunare mai târziu. În jurul anului 1442, pe când avea aproximativ 11-12 ani, Vlad și fratele său mai mic, Radu (supranumit ulterior „cel Frumos”), au fost trimiși ca ostatici la curtea sultanului otoman Murad al II-lea. Aceasta era o practică otomană obișnuită pentru a asigura loialitatea domnitorilor vasali, precum era și tatăl lor, Vlad Dracul. Garanția funcționa prin amenințarea directă asupra vieții ostaticilor în cazul nesupunerii părintelui lor.  

Cei doi frați au petrecut mai mulți ani în captivitate otomană, probabil în condiții care alternau între privilegiu și pericol iminent. Unele surse sugerează că au primit o educație aleasă, incluzând lecții de științe, filosofie și, crucial, arta războiului. Totuși, alte cronici menționează că au fost ținuți în fortăreața Eğrigöz și că viețile lor erau în pericol constant, mai ales după ce tatăl lor a încălcat înțelegerea cu Poarta Otomană și a sprijinit cruciada de la Varna din 1444. Această perioadă s-a încheiat tragic, odată cu asasinarea tatălui și a fratelui lor mai mare, Mircea, în anul 1447.

Experiența ca ostatic l-a expus pe tânărul Vlad direct la structurile de putere otomane, la tacticile lor militare și la intrigile de curte. Această imersiune forțată în sistemul otoman i-a oferit informații neprețuite despre viitorul său inamic, dar probabil i-a și cimentat o ură profundă și o determinare de a rezista dominației otomane, spre deosebire de fratele său Radu, care s-a adaptat mai bine și a devenit un favorit al Porții. A fost o școală dură a realpolitik-ului secolului al XV-lea.^[sursa]

#3. Prima domnie: un debut meteoric și fragil

Ambiția lui Vlad Țepeș de a ocupa tronul Țării Românești s-a manifestat timpuriu, însă primul său succes a fost de scurtă durată. În toamna anului 1448, profitând de absența domnitorului în funcție, Vladislav al II-lea din neamul rival al Dăneștilor, care era plecat să lupte alături de Iancu de Hunedoara în bătălia de la Kosovo, Vlad a pătruns în țară și a preluat puterea. Această acțiune a fost, cel mai probabil, realizată cu sprijin otoman, posibil prin intermediul trupelor de achingii (cavalerie ușoară otomană).^[sursa]

Domnia sa a fost însă extrem de efemeră. După dezastrul creștin de la Kosovo, Vladislav al II-lea s-a întors în țară și, până în decembrie 1448, reușise deja să-l alunge pe Vlad și să-și reia tronul. Această primă tentativă, deși a demonstrat ambiția și oportunismul lui Vlad Țepeș, a subliniat în același timp precaritatea poziției sale și dependența sa inițială de sprijinul extern.

Instabilitatea politică cronică a Țării Românești, prinsă între interesele divergente ale Regatului Ungariei și ale Imperiului Otoman, făcea ca menținerea pe tron să fie o provocare constantă, mai ales în fața facțiunilor boierești rivale, precum puternicii Dănești. Eșecul rapid al primei sale domnii a fost o lecție dură despre realitățile politicii valahe, unde alianțele externe erau la fel de importante ca și sprijinul intern.  

#4. Consolidarea puterii: masacrul boierilor de Paște

Când Vlad Țepeș a reușit să obțină tronul pentru a doua oară, în anul 1456, una dintre primele și cele mai presante probleme a fost opoziția din partea unei mari părți a clasei boierești. Mulți dintre acești nobili aparțineau facțiunilor rivale (în special Dăneștilor) și erau considerați de Vlad responsabili pentru instabilitatea cronică a țării și, mai personal, pentru asasinarea tatălui și a fratelui său mai mare. Consolidarea puterii necesita măsuri drastice pentru a neutraliza această opoziție internă.  

O poveste faimoasă, relatată cu precădere în cronicile germane și rusești ulterioare, descrie un eveniment sinistru petrecut în timpul sărbătorilor de Paște. Se spune că Vlad ar fi invitat sute de boieri împreună cu familiile lor la un ospăț la curtea domnească din Târgoviște. Acolo, i-ar fi întrebat câți domnitori au apucat să vadă de-a lungul vieții lor, subliniind astfel inconsecvența și trădările lor. Apoi, ar fi ordonat arestarea tuturor: cei în vârstă au fost trași în țeapă pe loc, în timp ce boierii mai tineri și mai viguroși, împreună cu familiile lor, au fost luați și puși la muncă forțată pentru reconstrucția cetății Poenari, în munți.

Indiferent dacă detaliile macabre ale ospățului de Paște sunt întru totul exacte sau reprezintă o înflorire literară, este cert că Vlad a întreprins o epurare brutală a vechii clase boierești ostile. Această acțiune nu a fost doar o răzbunare personală, ci o mișcare politică calculată, menită să elimine centrele de putere rivale, să zdrobească facționalismul endemic și să centralizeze autoritatea domnească. Înlocuirea boierilor executați sau înrobiți cu oameni noi, loiali exclusiv lui, proveniți posibil din rândurile micii boierimi, ale slujitorilor curții sau chiar ale țăranilor liberi, a reprezentat o veritabilă inginerie socială prin teroare, modificând fundamental structura puterii din Țara Românească pentru a-și asigura domnia.^[sursa]

#5. Metoda tragerii în țeapă: o cruzime „împrumutată”?

Numele lui Vlad Țepeș este indisolubil legat de metoda sa preferată și cea mai infamă de execuție: tragerea în țeapă. Această practică i-a adus și supranumele de „Țepeș”, consemnat pentru prima dată într-o cronică valahă din anul 1550 și preluat chiar și de turci, care îl numeau „Kazıklı Bey” (Prințul Țepeș).

Moartea prin tragere în țeapă era deosebit de chinuitoare, victima fiind străpunsă de o țeapă ascuțită, de obicei introdusă prin anus și ieșind prin partea superioară a corpului, având grijă să nu atingă organele vitale imediat, pentru a prelungi agonia. Victimele puteau supraviețui în chinuri ore sau chiar zile.  

Deși Vlad a folosit această metodă pe scară largă și cu o cruzime teatrală împotriva dușmanilor interni (boieri trădători, hoți, negustori sași) și externi (otomani capturați), el nu a inventat-o. Tragerea în țeapă avea rădăcini antice și era menționată ca pedeapsă chiar și în Codul lui Hammurabi. Era utilizată ocazional și de alte puteri ale vremii, inclusiv de către otomani.

Ceea ce l-a făcut pe Vlad Țepeș notoriu nu a fost originalitatea metodei, ci aplicarea ei sistematică, pe scară largă și cu o evidentă intenție de a teroriza. Transformarea execuțiilor într-un spectacol public macabru, uneori aranjând țepile în modele geometrice sau în funcție de rangul victimelor, a depășit simpla pedeapsă, devenind un instrument de război psihologic și de afirmare a puterii absolute. Scopul era să inspire o frică paralizantă, să descurajeze orice formă de opoziție sau invazie și să transmită un mesaj clar despre consecințele sfidării autorității sale.^[sursa]

#6. „Atacul de Noapte”: geniu tactic sau gest disperat?

Anul 1462 a adus confruntarea decisivă dintre Vlad Țepeș și Imperiul Otoman. Sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a invadat Țara Românească în fruntea unei armate uriașe, cu scopul declarat de a-l înlătura pe domnitorul rebel și de a anexa țara. Conștient de inferioritatea numerică zdrobitoare a forțelor sale, Vlad a recurs la tactici de gherilă, hărțuind constant armata otomană, otrăvind fântânile și pârjolind pământul în calea invadatorilor pentru a le tăia sursele de aprovizionare.  

Punctul culminant al acestei campanii de rezistență asimetrică a fost faimosul „Atac de Noapte”, desfășurat în apropiere de Târgoviște, în noaptea de 16 spre 17 iunie 1462. Conducând personal un grup de câteva mii de oșteni de elită, posibil deghizați în haine turcești pentru a spori confuzia, Vlad Țepeș s-a strecurat în tabăra otomană sub acoperirea întunericului. Obiectivul principal era asasinarea sultanului Mehmed al II-lea, o lovitură care ar fi putut dezorganiza complet armata invadatoare.

Deși atacul a provocat panică și pierderi semnificative în rândurile otomanilor, cortul sultanului nu a fost găsit sau atacul asupra acestuia a eșuat, iar Mehmed a scăpat nevătămat. Totuși, atacul de noapte rămâne un exemplu remarcabil al geniului militar și al curajului disperat al lui Vlad Țepeș. Demonstrează înțelegerea sa profundă a războiului asimetric: în imposibilitatea unei victorii convenționale, a folosit surpriza, audiența și cunoașterea terenului pentru a lovi în punctul nevralgic al inamicului – comanda supremă. Chiar dacă obiectivul final nu a fost atins, impactul psihologic asupra otomanilor și demonstrația de sfidare au fost considerabile, subliniind că perturbarea moralului și a conducerii inamice poate fi la fel de importantă ca o victorie pe câmpul de luptă.^[sursa]

#7. „Pădurea de țepe”: o imagine de coșmar

După îndrăznețul, dar nu decisivul Atac de Noapte, armata otomană și-a continuat înaintarea spre capitala Țării Românești, Târgoviște. Acolo însă, sultanul Mehmed al II-lea și oștenii săi aveau să fie întâmpinați de una dintre cele mai înfiorătoare priveliști din istoria militară. Pe o vale din apropierea orașului, Vlad Țepeș pregătise o demonstrație macabră a cruzimii sale și a consecințelor sfidării puterii otomane.  

Pe o suprafață întinsă, se ridica o veritabilă „pădure” de țepe, în care erau trași mii de prizonieri turci și bulgari capturați sau uciși în timpul campaniei de represalii a lui Vlad la sud de Dunăre, din iarna precedentă. Sursele vremii vorbesc despre un număr impresionant de victime expuse astfel, cifrele variind, dar ajungând până la 20.000 sau chiar peste 23.000 de cadavre (deși aceste numere ar putea fi exagerate).

Mirosul insuportabil al descompunerii și imaginea grotescă a miilor de trupuri străpunse au avut un impact devastator asupra moralului armatei otomane. Se spune că însuși Mehmed al II-lea, un cuceritor experimentat și călit în lupte, ar fi fost profund șocat și dezgustat de această scenă, recunoscând că nu poate cuceri o țară al cărei domnitor este capabil de asemenea fapte. Deși armata otomană a ocupat pentru scurt timp Târgoviștea părăsită, spectacolul „pădurii de țepe” a contribuit decisiv la hotărârea sultanului de a se retrage din Țara Românească.

Această scenă reprezintă apogeul utilizării terorii ca armă de către Vlad Țepeș. Nu a fost un act de cruzime gratuită, ci o acțiune calculată, menită să zdrobească voința de luptă a invadatorilor și să le arate soarta care îi așteaptă. A fost o victorie psihologică terifiantă, care i-a cimentat reputația de coșmar în rândul otomanilor și i-a consolidat porecla de „Kazıklı Bey”.

#8. Sfidarea sultanului: refuzul tributului și al „devșirme”

Relația dintre Țara Românească și Imperiul Otoman în secolul al XV-lea era una complexă, marcată de perioade de conflict deschis și perioade de vasalitate formală. În timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Țepeș, acesta a decis să conteste direct suzeranitatea otomană, care impunea, printre altele, plata unui tribut anual (haraci sau jizya) către Poartă. Începând aproximativ cu anul 1459, Vlad a încetat să mai plătească acest tribut, estimat la 10.000 de ducați de aur anual, un gest de sfidare clară.  

Mai mult decât atât, Vlad a refuzat o altă cerere otomană, considerată deosebit de umilitoare și dăunătoare pentru statele creștine vasale: sistemul „devșirme”, prin care otomanii cereau periodic un număr de băieți tineri pentru a fi convertiți la islam și înrolați în corpul de elită al ienicerilor.

Refuzul de a preda cei 1.000 de băieți ceruți de sultan a fost o altă provocare directă. Conflictul a escaladat și mai mult atunci când solii otomani au venit la Târgoviște pentru a cere tributul restant și, posibil, pentru a impune cu forța colectarea băieților. O anecdotă faimoasă, imortalizată și de pictorul Theodor Aman, povestește cum Vlad Țepeș ar fi ordonat ca turbanele solilor turci să fie pironite pe capetele lor, ca pedeapsă pentru refuzul acestora de a și le descoperi în prezența sa. Alte surse menționează pur și simplu că solii au fost capturați și trași în țeapă.

Indiferent de detaliile exacte, uciderea trimișilor sultanului era o insultă capitală și un act de rebeliune deschisă. Aceste acțiuni cumulate – refuzul tributului, refuzul devșirme și uciderea solilor – au reprezentat o declarație de independență de facto și au constituit pretextul imediat pentru invazia masivă a lui Mehmed al II-lea din anul 1462, menită să zdrobească rezistența valahă și să reafirme controlul otoman.  

#9. Campania de iarnă peste Dunăre

Anticipând probabil o ripostă otomană majoră la actele sale de sfidare, Vlad Țepeș a decis să preia inițiativa și să mute războiul pe teritoriul inamicului în iarna grea a anilor 1461-1462. Profitând de înghețul Dunării, care facilita traversarea fluviului, armata valahă a pătruns adânc în Bulgaria, pe atunci o provincie otomană importantă. Această campanie a fost caracterizată de o violență extremă și de tactici menite să terorizeze populația și să distrugă capacitatea otomană de a susține un efort militar în regiune.  

Într-o scrisoare trimisă ulterior regelui Ungariei, Matei Corvin, pentru a-și demonstra angajamentul în lupta anti-otomană și, probabil, pentru a solicita sprijin, Vlad însuși se lăuda cu rezultatele campaniei sale. Domnitorul pretindea că a ucis peste 23.000 de „turci și bulgari”, fără a face distincție între combatanți și civili, bărbați, femei sau copii.

Relatările sale descriu folosirea deghizărilor și a atacurilor surpriză pentru a cuceri cetăți și a masacra garnizoanele și locuitorii. Această incursiune devastatoare a fost mai mult decât un simplu raid de jaf. A fost o lovitură strategică preemptivă, menită să perturbe pregătirile otomane pentru invazie, să provoace pagube economice și militare semnificative, să adune informații și să transmită un mesaj brutal despre determinarea sa. Totuși, amploarea masacrelor raportate, chiar dacă cifrele ar fi exagerate, a ridicat enorm miza conflictului. Această campanie a garantat o ripostă pe măsură din partea lui Mehmed al II-lea și a contribuit masiv la consolidarea reputației de cruzime a lui Vlad Țepeș, nu doar în rândul otomanilor, ci și în întreaga regiune. A fost un pariu extrem de riscant care a accelerat confruntarea finală.  

#10. Relația cu Ștefan cel Mare: văr, aliat și rival

Istoria Țărilor Române în secolul al XV-lea a fost dominată de figuri puternice, iar Vlad Țepeș și contemporanul său, Ștefan cel Mare al Moldovei, se numără printre cele mai proeminente. Cei doi domnitori nu au fost doar vecini, ci și rude (probabil veri, deși gradul exact de rudenie este uneori disputat în surse) și actori cheie în rezistența anti-otomană din Balcani. Relația lor a fost însă una complexă și fluctuantă, marcată de perioade de alianță strânsă, dar și de rivalitate acerbă și chiar conflict deschis.

Inițial, legăturile dintre ei au fost pozitive. Se pare că Vlad l-a ajutat pe Ștefan să obțină tronul Moldovei în anul 1457, oferindu-i sprijin militar pentru a-l înlătura pe Petru Aron. Această colaborare timpurie sugera o posibilă solidaritate bazată pe legăturile de rudenie și pe interesul comun de a contracara influența otomană și ungară.

Cu toate acestea, armonia nu a durat. Până în anul crucial 1462, relațiile dintre cei doi veri se deterioraseră semnificativ. Surse externe, precum rapoartele genoveze din Caffa, menționează că Ștefan ar fi atacat Țara Românească exact în timp ce Vlad era angajat în lupta disperată împotriva invaziei lui Mehmed al II-lea. Mai mult, Ștefan a profitat de situație pentru a asedia cetatea Chilia, un port strategic la Dunăre aflat sub control valah, dar râvnit și de Moldova. Anii au trecut, iar interesele politice i-au adus din nou împreună.

În anul 1475, Ștefan cel Mare, având nevoie de aliați împotriva presiunii otomane crescânde, a intervenit pe lângă regele Matei Corvin pentru eliberarea lui Vlad din captivitatea maghiară. În anul următor, cei doi au colaborat pentru a-l instala din nou pe Vlad Țepeș pe tronul Țării Românești, însă această ultimă alianță a fost de scurtă durată, încheindu-se cu moartea lui Vlad în luptă.

Parcursul sinuos al relației dintre Vlad și Ștefan ilustrează perfect cum, în contextul geopolitic complicat al vremii, interesele pragmatice ale statului și ambițiile personale ale domnitorilor prevalau adesea asupra legăturilor de sânge sau a obiectivelor comune pe termen lung. Chiar și cei mai importanți exponenți ai luptei anti-otomane puteau deveni rivali atunci când interesele imediate o dictau.  

#11. Trădarea lui Matei Corvin: captivitatea la Vișegrad

Anul 1462 a marcat un punct de cotitură dramatic în viața lui Vlad Țepeș. După ce a reușit să oprească invazia lui Mehmed al II-lea, dar nu și să-l învingă decisiv, și confruntat cu instalarea pe tron a fratelui său pro-otoman, Radu cel Frumos, Vlad a fost nevoit să caute sprijin extern. S-a îndreptat spre Transilvania, sperând să primească ajutor de la aliatul său teoretic, regele Ungariei, Matei Corvin.  

Însă, în loc de ajutor militar, Vlad a avut parte de o trădare. Matei Corvin, în loc să-l sprijine în reluarea luptei anti-otomane, a ordonat arestarea sa. Astfel a început o lungă perioadă de captivitate pentru domnitorul valah, care a durat aproximativ 12 ani, petrecuți în principal în detenție la Vișegrad și, ulterior, cu domiciliu forțat la Buda. Motivele din spatele acestei decizii a lui Matei Corvin sunt complexe și nu pe deplin elucidate.

Justificarea oficială, prezentată Papei Pius al II-lea și Veneției (care finanțau eforturile anti-otomane), a fost un set de scrisori, considerate de majoritatea istoricilor ca fiind falsuri grosolane, prin care Vlad Țepeș ar fi promis supunere sultanului și ar fi complotat împotriva Ungariei. În realitate, motivele lui Corvin au fost probabil mult mai pragmatice. Regele ungar era posibil reticent în a se angaja într-un război pe scară largă cu Imperiul Otoman, pe care acțiunile agresive ale lui Vlad riscau să-l provoace. De asemenea, este posibil să fi cedat presiunilor negustorilor sași din Transilvania, care erau ostili lui Vlad și aveau influență la curtea maghiară.

Încarcerarea lui Vlad a fost, așadar, un act de realpolitik cinic, prin care Matei Corvin a eliminat un aliat incomod și imprevizibil, prioritizând interesele strategice ale Ungariei și folosind propaganda (scrisorile falsificate) pentru a-și justifica acțiunile în fața Europei creștine. Pentru Vlad, a fost o demonstrație amară a faptului că, în jocurile de putere regionale, chiar și cei mai înverșunați luptători anti-otomani puteau deveni pioni sacrificați pe altarul intereselor marilor puteri.  

#12. Soțiile lui Vlad Țepeș: alianțe și mister

Viața personală a domnitorilor medievali este adesea învăluită în mister, iar Vlad Țepeș nu face excepție. Informațiile despre căsătoriile sale sunt relativ puține și uneori contradictorii în sursele istorice. Cu toate acestea, istoricii moderni sunt în general de acord că Vlad a fost căsătorit de cel puțin două ori.  

Identitatea primei sale soții rămâne incertă. Unele tradiții sau surse o menționează ca fiind Cneajna Bathory, o nobilă din Transilvania. Alți istorici, precum Alexandru Simon, sugerează că ar fi putut fi o fiică nelegitimă a lui Iancu de Hunedoara, ceea ce ar explica legăturile strânse dintre Vlad și familia Huniazilor la începutul celei de-a doua domnii.

Cea de-a doua soție certă a fost Justina Szilágyi. Aceasta provenea dintr-o familie maghiară influentă și era verișoară cu însuși regele Matei Corvin. Căsătoria a avut loc probabil în jurul anului 1475, după eliberarea lui Vlad din lunga sa captivitate în Ungaria. Justina era văduva lui Vencel Pongrác de Szentmiklós la momentul căsătoriei cu Vlad și i-a supraviețuit acestuia, recăsătorindu-se ulterior.

Unele surse menționează și o a treia posibilă soție, Ilona Nelipic, de asemenea rudă cu Matei Corvin, dar este posibil ca aceasta să fie o confuzie cu Justina sau o informație mai puțin verificată. Dincolo de aspectele personale, căsătoriile lui Vlad, în special cea cu Justina Szilágyi, trebuie privite și prin prisma politică. În Evul Mediu, căsătoriile dinastice erau instrumente diplomatice esențiale. Alianța matrimonială cu o rudă a lui Matei Corvin, încheiată imediat după eliberarea sa, a marcat reintegrarea lui Vlad în sfera de influență maghiară și a semnalat sprijinul (chiar dacă temporar și condiționat) al regelui ungar pentru revendicarea tronului valah de către Vlad în anul 1476. Incertitudinea legată de prima sa soție subliniază limitele documentației istorice disponibile pentru reconstituirea detaliilor vieții private a acestor personaje istorice.  

#13. Urmașii Drăculeștilor

Linia genealogică a lui Vlad Țepeș nu s-a stins odată cu moartea sa, însă urmașii săi au avut destine variate și nu au reușit să consolideze o dominație durabilă a familiei Drăculeștilor pe tronul Țării Românești. Sursele istorice menționează în principal trei fii ai lui Vlad.  

Cel mai cunoscut dintre ei este fiul cel mare, Mihnea, născut în jurul anului 1462. Acesta a reușit să ajungă domn al Țării Românești mult mai târziu, între anii 1508 și 1509, dar a rămas în istorie cu supranumele „cel Rău”, din cauza cruzimii sale, care părea să reflecte, sau cel puțin să perpetueze, reputația tatălui său. Domnia sa a fost scurtă și s-a încheiat prin alungarea sa de către boieri. Un al doilea fiu, al cărui nume nu este menționat în mod constant în surse, se pare că a murit înainte de anul 1486.

Al treilea fiu cunoscut este Vlad. Acesta a încercat, fără succes, să revendice tronul Țării Românești în jurul anului 1495. Deși nu a domnit, el este considerat strămoșul familiei nobiliare a Drăculeștilor, care a perpetuat numele într-o formă latinizată. Există mențiuni istorice despre patru fii și o fiică, posibil incluzând și alți membri ai familiei sau informații mai puțin sigure. De asemenea, este important de menționat că Vlad Țepeș a avut și frați care au jucat roluri importante, precum Radu cel Frumos (care a domnit ca protejat al otomanilor) și Vlad Călugărul (care a domnit și el, ulterior).

Moștenirea lăsată de Vlad Țepeș nu s-a tradus într-o stabilitate dinastică pentru ramura sa, Drăculeștii. Aceștia au continuat să fie implicați în luptele acerbe pentru putere cu alte facțiuni boierești și cu rivalii din neamul Dăneștilor, lupte care au caracterizat întreaga epocă. În cele din urmă, influența directă a descendenților lui Vlad Țepeș s-a diminuat, aceștia fie dispărând din prim-planul istoriei, fie integrându-se în masa largă a boierimii.  

#14. Legenda cupei de aur: dreptate sau propagandă?

Printre numeroasele povești și legende care înconjoară figura lui Vlad Țepeș, una dintre cele mai persistente și cu conotații pozitive este cea a cupei de aur. Această legendă, regăsită cu precădere în folclorul românesc și în unele cronici slave târzii, servește drept mărturie a justiției sale severe, dar eficiente.  

Povestea relatează cum Vlad ar fi așezat o cupă magnifică, făcută din aur masiv, lângă o fântână publică importantă, cel mai adesea localizată în piața centrală a capitalei sale, Târgoviște. Cupa era destinată călătorilor însetați, care o puteau folosi pentru a bea apă, însă trebuia lăsată la locul ei. În ciuda valorii sale extraordinare, legenda susține că nimeni nu a îndrăznit să o fure pe toată durata domniei lui Vlad, de teama pedepsei sale rapide și înfiorătoare.

Unele versiuni afirmă chiar că respectiva cupă a rămas neatinsă până în ziua morții domnitorului. Deși reflectă preocuparea cunoscută a lui Vlad pentru eradicarea hoției și instaurarea unei ordini de fier, autenticitatea istorică a acestei legende este greu de verificat și probabil îndoielnică în detaliile sale literale. Funcționează mai degrabă ca o anecdotă simbolică puternică, menită să ilustreze percepția (sau imaginea pe care se dorea a fi proiectată) asupra domniei sale ca fiind una în care onestitatea absolută era impusă prin frică. Este un element clasic de folclor asociat adesea cu figurile de „conducători puternici”, menit să contrasteze cu imaginea pur negativă promovată de sursele ostile și să sublinieze rolul său de justițiar implacabil.^[sursa]

#15. Arderea săracilor: o legendă sinistră sau calomnie?

La polul opus față de legenda cupei de aur, care îi atribuie lui Vlad Țepeș un simț aspru al dreptății, circulă o altă poveste, de o cruzime aproape inimaginabilă, referitoare la modul în care ar fi „rezolvat” problema sărăciei și a cerșetoriei în Țara Românească. Această legendă apare cu precădere în sursele germane și săsești, ostile domnitorului, și a contribuit semnificativ la demonizarea sa.  

Relatarea susține că Vlad, deranjat de numărul mare de săraci, bolnavi, vagabonzi și cerșetori din țară, ar fi decis să scape de ei într-un mod radical. Ar fi organizat un mare ospăț pentru toți aceștia într-o sală spațioasă sau o clădire mare din Târgoviște. După ce oaspeții săi nevoiași au mâncat și au băut pe săturate, Vlad i-ar fi întrebat dacă doresc să fie eliberați de toate grijile și suferințele acestei lumi. Primind un răspuns afirmativ entuziast, ar fi ordonat ca ușile și ferestrele sălii să fie blocate, după care i-ar fi dat foc clădirii, arzându-i de vii pe toți cei dinăuntru.^[sursa]

Justificarea cinică atribuită lui Vlad ar fi fost că, în acest fel, nimeni nu va mai fi sărac în țara sa și că aceștia nu vor mai reprezenta o povară pentru societatea muncitoare. Asemenea legendei cupei de aur, și această poveste macabră duce lipsă de confirmări solide în sursele istorice contemporane neutre. Apariția sa predominantă în mediile care îi erau ostile sugerează puternic că este vorba despre o calomnie sau o exagerare extremă, parte a propagandei menite să-l înfățișeze pe Vlad Țepeș nu doar ca pe un tiran crud, ci ca pe un monstru lipsit de orice urmă de umanitate, capabil să atace cele mai vulnerabile pături ale societății.

Deși cruzimea lui Vlad este incontestabilă, acest act specific se încadrează perfect în tiparul poveștilor de groază răspândite de inamicii săi (sași, boieri rivali) pentru a-i distruge complet reputația. Veridicitatea sa este extrem de suspectă, funcționând mai degrabă ca un instrument de asasinare a caracterului.  

#16. Reputația în cronicile săsești

Una dintre cele mai importante surse pentru înțelegerea originii reputației internaționale extrem de negative a lui Vlad Țepeș o reprezintă scrierile provenite din mediul sașilor transilvăneni. Acești coloniști de origine germană, stabiliți în orașe prospere precum Brașov (Kronstadt) și Sibiu (Hermannstadt), au avut relații frecvente și adesea conflictuale cu domnitorul valah.

Cauzele acestor conflicte au fost multiple: dispute comerciale legate de taxele impuse de Vlad și de politicile sale protecționiste care afectau privilegiile negustorilor sași, sprijinul acordat de sași pretendenților rivali la tronul Țării Românești (precum Dan al III-lea sau fratele vitreg al lui Vlad, Vlad Călugărul) și, nu în ultimul rând, represaliile brutale ale lui Vlad împotriva comunităților săsești. Aceste represalii includeau raiduri de jaf, distrugerea satelor și, cel mai notoriu, tragerea în țeapă a numeroși negustori, meșteșugari și oficiali sași.

Ca urmare a acestor conflicte sângeroase, cronicile locale săsești și, mai ales, pamfletele tipărite în spațiul german (o tehnologie relativ nouă și în plină expansiune la acea vreme) au devenit principalii vectori de diseminare în Europa Occidentală a poveștilor despre cruzimea ieșită din comun a lui Vlad. Aceste publicații, adesea ilustrate cu gravuri șocante (precum cea înfățișându-l pe Vlad ospătându-se printre țepele cu victime), au fost printre primele „bestsellere” din lumea germanofonă.

Această conjunctură – conflictul real, combinat cu accesul sașilor la tehnologia tiparului – a făcut ca perspectiva lor, cea a victimelor și inamicilor lui Vlad, să domine narativul despre domnitorul valah în Occident pentru secole. Chiar dacă alimentate de resentimente reale și fapte concrete, aceste relatări au fost, fără îndoială, exagerate pentru a maximiza impactul și a justifica poziția anti-Vlad. Astfel, s-a creat și s-a cimentat „legenda neagră” a lui Vlad Țepeș, care a pregătit terenul, mult mai târziu, pentru asocierea sa cu mitul vampirului Dracula.  

#17. Imaginea lui Vlad în surse otomane și rusești

În timp ce narațiunea săsească îl prezenta pe Vlad aproape exclusiv ca pe un monstru sadic, perspectivele din alte spații culturale, deși nu negau cruzimea sa, ofereau uneori interpretări diferite sau nuanțe suplimentare. Sursele otomane, de exemplu, deși îl descriu ca pe un dușman redutabil și îi consemnează porecla „Kazıklı Bey” (Prințul Țepeș), recunosc implicit eficiența sa militară și teama profundă pe care o inspira. Relatările despre retragerea lui Mehmed al II-lea după vederea „pădurii de țepe” sunt o mărturie indirectă a impactului tacticilor sale.

O perspectivă interesantă este oferită de povestirile rusești despre Vlad, cunoscute sub numele generic de „Skazanie o Drakule voevode” (Povestea despre voievodul Dracula). Aceste texte, compilate probabil spre sfârșitul secolului al XV-lea, deși relatează și ele numeroase acte de cruzime, le încadrează adesea într-un context politic specific: necesitatea de a instaura ordinea, de a combate corupția și de a centraliza puterea într-o țară măcinată de anarhie și trădări boierești. Din această perspectivă, pedepsele brutale aplicate de Vlad, deși înfiorătoare, sunt prezentate ca fiind instrumente necesare pentru consolidarea autorității domnești și pentru impunerea justiției.^[sursa]

Această viziune, posibil influențată și de propriul context politic rusesc, unde puterea autocratică era în ascensiune, oferă un contrapunct important narațiunii pur demonizante din sursele germane. Sugerează că, pentru unii contemporani sau observatori din alte culturi, metodele lui Vlad Țepeș, deși extreme, puteau fi interpretate ca având o funcționalitate politică în condițiile dure ale vremii, fiind văzute ca un „rău necesar” pentru stabilitatea statului și apărarea împotriva dușmanilor externi și interni.  

#18. Viziunea românească: Erou național sau rău necesar?

În conștiința istorică românească, figura lui Vlad Țepeș ocupă un loc complex, adesea ambivalent, dar înclinând preponderent spre o imagine pozitivă, diferită semnificativ de cea din majoritatea surselor străine. Domnitorul este frecvent perceput ca un erou național, un simbol al rezistenței îndârjite împotriva dominației otomane și un apărător al independenței Țării Românești.  

În această interpretare, cruzimea sa notorie nu este negată, dar este adesea contextualizată și justificată ca fiind o necesitate impusă de vremurile tulburi și de amenințările constante, atât externe (otomanii), cât și interne (boierii trădători și corupți). Actele sale brutale sunt văzute ca măsuri indispensabile pentru a instaura ordinea, a elimina facționalismul boieresc, a combate criminalitatea și a disciplina țara în fața pericolului otoman. Legendele populare, precum cea a cupei de aur lăsate la fântână, sunt invocate pentru a sublinia rolul său de justițiar incoruptibil și eficient. Chiar și un sondaj de opinie relativ recent îl plasa printre personalitățile istorice importante care au influențat în bine destinul românilor.

Această viziune asupra lui Vlad Țepeș este în mare măsură produsul istoriografiei naționale, în special cea dezvoltată începând cu secolul al XIX-lea, care, în procesul de construcție a identității naționale moderne, a căutat în trecut figuri eroice capabile să mobilizeze sentimentul patriotic. Lupta sa anti-otomană se potrivea perfect acestui narativ. Epurarea boierimii este reinterpretată ca un act necesar de consolidare a statului.

Astfel, perspectiva românească tinde să accentueze selectiv aspectele pozitive ale domniei sale (apărarea țării, impunerea ordinii), în timp ce minimalizează sau raționalizează brutalitatea extremă evidențiată în sursele externe, demonstrând cum figurile istorice pot fi remodelate pentru a servi unor scopuri narative naționale.  

#19. Misterul mormântului său: Snagov sau Comana?

Asemenea multor aspecte ale vieții sale, sfârșitul lui Vlad Țepeș și locul său de veci sunt învăluite în incertitudine și legendă. Se știe că a murit în luptă, în timpul scurtei sale a treia domnii, undeva între decembrie 1476 și ianuarie 1477, probabil într-o confruntare cu forțele lui Basarab Laiotă, susținute de otomani. Detaliile exacte ale morții sale rămân însă neclare.  

Tradiția populară și unele cronici au indicat pentru mult timp Mănăstirea Snagov, situată pe o insulă a lacului omonim, la nord de București, ca fiind locul de înmormântare al lui Vlad Țepeș. Această locație izolată și pitorească a alimentat și mai mult aura de mister din jurul domnitorului. Cu toate acestea, cercetările arheologice efectuate în anii 1930, la inițiativa Academiei Române, nu au reușit să confirme această tradiție. Săpăturile din presupusul mormânt al lui Vlad din biserica mănăstirii au scos la iveală doar câteva oase de cal și fragmente ceramice datând din neolitic, nicidecum rămășițele pământești ale domnitorului.

În fața acestei lipse de dovezi la Snagov, unii istorici, cel mai notabil Constantin Rezachevici, au avansat o altă ipoteză: locul de veci al lui Vlad Țepeș ar fi, de fapt, Mănăstirea Comana, situată la sud de București, în județul Giurgiu. Argumentul principal în favoarea acestei locații este faptul că Mănăstirea Comana a fost o ctitorie importantă a lui Vlad Țepeș, fiind fie fondată, fie refăcută și înzestrată de el.

Povestea devine și mai complicată prin relatarea conform căreia capul lui Vlad ar fi fost tăiat după moarte și trimis sultanului Mehmed al II-lea la Constantinopol, ca dovadă a victoriei și pentru a risipi teama pe care o inspira chiar și după moarte. Dacă acest detaliu este adevărat, ar explica de ce un mormânt complet ar fi greu de găsit. Incertitudinea persistentă legată de locul înhumării sale contribuie la enigma care îl înconjoară pe Vlad Țepeș, lăsând sfârșitul său la fel de disputat și misterios precum a fost viața sa.  

#20. Cum l-a „descoperit” Bram Stoker pe Dracula

Legătura dintre domnitorul istoric Vlad Țepeș și contele vampir Dracula, personajul fictiv care a captivat imaginația lumii, este una dintre cele mai faimoase, dar și cele mai adesea neînțelese asocieri din cultura populară. Responsabil pentru această fuziune este scriitorul irlandez Bram Stoker, autorul romanului gotic „Dracula”, publicat în anul 1897.^[sursa]

Cercetările lui Stoker pentru romanul său s-au desfășurat în principal în bibliotecile din Marea Britanie, în special la British Museum din Londra. Acolo, se pare că a dat peste numele „Dracula” într-o carte despre Țările Române (posibil „An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia” de William Wilkinson). Notele lui Stoker indică faptul că a reținut numele și informația că acest „voievod Dracula” a luptat împotriva turcilor, dar nu par să conțină detalii specifice despre actele de cruzime pentru care Vlad era notoriu în alte surse.

Deși există speculații că Stoker ar fi putut afla mai multe despre brutalitatea istorică a lui Vlad din conversații cu istoricul maghiar Arminius Vambéry (menționat ca sursă de informații pentru personajul Van Helsing în roman) sau cu un alt istoric numit Hermann Bamburger, nu există dovezi concrete în acest sens. Stoker a preluat numele „Dracula” și l-a asociat cu regiunea Transilvaniei (deși Vlad a fost domnitor al Țării Românești, nu al Transilvaniei), dar personajul contelui vampir a fost creat în principal pe baza folclorului existent despre vampiri și strigoi, prevalent în Europa de Est, și a convențiilor literaturii gotice victoriene. Astfel, alegerea numelui „Dracula” de către Stoker pare să fi fost aproape accidentală, bazată pe sonoritatea sa exotică și vagile conotații de luptă și mister.

Succesul fenomenal al romanului său a fost cel care a sudat în imaginația colectivă globală numele domnitorului valah de figura vampirului fictiv. Este un exemplu clasic al puterii ficțiunii populare de a remodela memoria istorică, eclipsând realitatea complexă a vieții lui Vlad Țepeș cu un mit senzațional și durabil, care are prea puțin de-a face cu personajul istoric real.  

#21. Castelul Bran: o confuzie turistică celebră

Nicio discuție despre Vlad Țepeș și mitul Dracula nu este completă fără a menționa Castelul Bran. Situat în apropiere de Brașov, la granița dintre Transilvania și Țara Românească, acest castel medieval pitoresc este promovat intens și recunoscut la nivel internațional drept „Castelul lui Dracula”. Imaginea sa dramatică, cocoțat pe o stâncă, corespunde perfect așteptărilor publicului despre reședința unui conte vampir din Carpați.  

Cu toate acestea, asocierea dintre Castelul Bran și Vlad Țepeș este, din punct de vedere istoric, aproape complet nefondată. Nu există nicio dovadă documentară sau arheologică solidă care să ateste că Vlad ar fi locuit vreodată în Castelul Bran sau că acesta i-ar fi aparținut. Reședințele sale domnești principale au fost Curtea Domnească din Târgoviște, capitala sa, și Cetatea Poenari, fortăreața sa strategică din munți, pe care a reconstruit-o.

Castelul Bran a fost construit și controlat în principal de sașii din Brașov sau de regalitatea maghiară, având rol de punct vamal și fortăreață strategică la trecătoarea dintre Transilvania și Țara Românească. Este posibil ca Vlad să fi trecut prin zonă în timpul campaniilor sale sau, conform unor ipoteze, să fi fost deținut pentru scurt timp în apropiere după arestarea sa de către Matei Corvin, dar nu există nicio legătură directă cu castelul în sine. Faima sa ca „Castel al lui Dracula” este un produs relativ recent, alimentat în mare parte de industria turistică, care a exploatat asemănarea sa vizuală cu descrierile castelului fictiv din romanul lui Bram Stoker și nevoia de a oferi un loc fizic pentru pelerinajul fanilor Dracula.

Fenomenul Castelului Bran este un exemplu elocvent al modului în care mitul, marketingul și interesele economice pot crea și perpetua o „realitate” istorică în imaginația populară, care ajunge să eclipseze faptele documentate și să distorsioneze legătura reală a personajului istoric cu locurile în care a trăit și a domnit.  

#22. Portretul fizic: cum arăta domnitorul?

În absența fotografiilor, reconstituirea aspectului fizic al personajelor istorice medievale se bazează pe descrieri contemporane (rare și adesea subiective) și pe portrete pictate (a căror acuratețe și identificare pot fi, de asemenea, incerte). În cazul lui Vlad Țepeș, avem câteva indicii care ne ajută să ne formăm o imagine.

O descriere detaliată provine de la Niccolo Modrussa, legatul papal care l-a întâlnit pe Vlad în timpul captivității sale în Ungaria. Deși trebuie privită cu precauție, având în vedere că descria un inamic captiv, relatarea lui Modrussa este remarcabil de specifică. Acesta îl descrie pe Vlad ca nefiind înalt, dar îndesat și vânjos, cu o înfățișare „crudă și înfricoșătoare”. Avea fața prelungă și osoasă, un nas mare, acvilin, cu nări umflate, tenul subțire și ușor roșiatic. Ochii săi verzi, mari și larg deschiși, erau umbriți de gene foarte lungi și sprâncene negre, stufoase, care îi confereau un aer amenințător. Avea fruntea lată, pomeții proeminenți, buze subțiri și o mustață lungă. Un gât gros, „de taur”, lega capul de umerii lați, iar părul său negru și creț era purtat lung, căzând pe umeri.

Pe lângă această descriere, există și câteva reprezentări vizuale. Cel mai faimos portret este cel aflat la Castelul Ambras din Innsbruck, Austria (o copie a unui original pierdut), care, deși realizat probabil postum, prezintă trăsături compatibile cu descrierea lui Modrussa: nas proeminent, privire intensă, mustață lungă. Gravurile germane din epocă, deși stilizate și menite să-l demonizeze, păstrează unele dintre aceste caracteristici. Există și un posibil cripto-portret (reprezentarea unei persoane reale sub masca unui personaj biblic sau mitologic) într-o pictură vieneză din anii 1460, unde Vlad ar fi înfățișat în rolul disprețuitor al lui Ponțiu Pilat.

Indiferent de gradul de acuratețe absolută, aceste descrieri și imagini converg spre portretul unui bărbat cu o prezență fizică impunătoare și o privire pătrunzătoare, a cărui înfățișare părea să se potrivească reputației sale de conducător dur și nemilos. Această imagine vizuală, reală sau parțial construită, a contribuit, fără îndoială, la consolidarea legendei sale.  

#23. Ctitor de cetăți: Târgoviște și Poenari

Dincolo de imaginea sa de războinic nemilos și tiran sângeros, Vlad Țepeș a fost și un constructor, preocupat de consolidarea infrastructurii defensive și administrative a Țării Românești. Domnia sa a lăsat în urmă urme concrete în peisajul arhitectural al țării, reflectând o preocupare pragmatică pentru securitatea și prestigiul statului său.

Unul dintre cele mai importante proiecte de construcție asociate cu Vlad este refacerea și fortificarea Curții Domnești din Târgoviște, capitala sa. Deși curtea exista dinainte, Vlad a contribuit la extinderea și întărirea ei, transformând-o într-un centru de putere mai impunător și mai sigur. Simbolul acestei curți, Turnul Chindiei, este adesea legat de domnia sa, deși datarea exactă a construcției sale este încă subiect de dezbatere printre istorici; legendele locale îl asociază însă frecvent cu Țepeș.

O altă realizare arhitecturală majoră a fost reconstrucția radicală a Cetății Poenari. Această fortăreață izolată, situată strategic pe un vârf stâncos deasupra cheilor râului Argeș, în Munții Carpați, era aproape inaccesibilă. Vlad a transformat ruinele existente într-un cuib de vulturi redutabil, care i-a servit drept refugiu sigur, tezaur și punct de rezistență în fața invaziilor și a revoltelor interne. Legenda spune că a folosit munca forțată a boierilor pedepsiți pentru a realiza această construcție dificilă. Aceste eforturi de construcție demonstrează o altă fațetă a domniei lui Vlad Țepeș: cea a unui conducător preocupat de consolidarea pe termen lung a statului.

Întărirea capitalei și crearea unei cetăți de refugiu ultra-securizate erau măsuri strategice esențiale într-o țară expusă constant pericolelor externe și instabilității interne. Aceste proiecte completează imaginea sa, arătând că, pe lângă acțiunile militare spectaculoase și adesea brutale, a existat și o preocupare constantă pentru infrastructura defensivă a țării.  

#24. Ultima domnie: o revenire scurtă și fatală

După aproape 12 ani de captivitate în Ungaria, urmați de câțiva ani de domiciliu forțat, soarta părea să-i ofere lui Vlad Țepeș o ultimă șansă de a reveni pe tronul Țării Românești. Contextul politic se schimbase, iar vechiul său rival/aliat, Ștefan cel Mare al Moldovei, avea acum nevoie de un partener de încredere în Muntenia pentru a contracara presiunea otomană tot mai mare. La insistențele lui Ștefan, regele Matei Corvin a acceptat să-l elibereze pe Vlad în vara anului 1475.  

Pregătirile pentru recucerirea tronului au durat mai mult de un an. În noiembrie 1476, o coaliție formată din trupe maghiare, moldovene și valahi loiali lui Vlad a invadat Țara Românească. Campania a avut succes, iar domnitorul instalat de otomani, Basarab Laiotă cel Bătrân, a fost nevoit să fugă. Astfel, Vlad Țepeș a început cea de-a treia și ultima sa domnie. Însă, la fel ca prima sa domnie din anul 1448, și aceasta avea să fie tragic de scurtă. Sprijinul aliaților săi externi (maghiari și moldoveni) a fost probabil limitat sau retras rapid după instalarea sa pe tron.

Profitând de această vulnerabilitate, Basarab Laiotă s-a întors cu sprijin otoman. Confruntarea decisivă a avut loc la scurt timp, iar Vlad Țepeș a fost ucis în luptă, cândva înainte de 10 ianuarie 1477. Sfârșitul său a reflectat, într-un mod tragic, întreaga sa carieră: o luptă constantă pentru putere, dependența de alianțe externe volatile și confruntarea inevitabilă cu puterea otomană și cu rivalitățile interne. Ultima sa domnie, de doar câteva luni, a subliniat instabilitatea cronică a Țării Românești și dificultatea extremă, chiar și pentru o figură atât de redutabilă precum Vlad, de a menține independența și stabilitatea în fața presiunilor externe copleșitoare și a diviziunilor interne adânci. Lupta sa de o viață s-a încheiat nu cu triumf, ci cu o înfrângere finală și fatală.  

#25. Moștenirea lui Țepeș: dincolo de mitul vampirului

În timp ce pentru publicul larg internațional, numele lui Vlad Țepeș este aproape sinonim cu Dracula, vampirul fictiv, moștenirea sa istorică reală este mult mai complexă și semnificativă, în special în contextul istoriei românești și balcanice. Dincolo de mitul care i-a deturnat imaginea, Vlad rămâne o figură importantă a secolului al XV-lea.  

În România, el continuă să fie privit, în mare parte, ca un simbol al rezistenței naționale împotriva expansiunii otomane și ca un conducător care, deși prin metode extreme, a încercat să instaureze ordinea și justiția într-o perioadă de haos. Campaniile sale militare, deși marcate de o brutalitate șocantă, au demonstrat ingeniozitate tactică în fața unui inamic superior numeric (cum ar fi Atacul de Noapte sau folosirea terorii ca armă psihologică).

Eforturile sale de a centraliza puterea și de a submina influența facțiunilor boierești rivale, deși implementate cu cruzime, au abordat o problemă structurală majoră care slăbea capacitatea de rezistență a țării. Numele său a dat naștere și unei linii nobiliare, familia Drăculeștilor. Dincolo de interpretările naționale sau de demonizarea din sursele ostile, Vlad Țepeș reprezintă un studiu de caz fascinant despre exercitarea puterii în Evul Mediu târziu, în condiții de presiune externă extremă și instabilitate internă.

Domnitorul valah exemplifică utilizarea terorii ca politică de stat, complexitatea rezistenței în fața unui imperiu dominant și modul în care memoria istorică a unei figuri poate fi modelată și remodelată de propagandă, interese politice ulterioare și, în cazul său unic, de puterea copleșitoare a ficțiunii populare. Povestea sa reală, separată de cea a contelui vampir, rămâne relevantă pentru înțelegerea mecanismelor medievale de guvernare, a dinamicii dintre imperii și statele mici aflate la periferia lor și a naturii adesea brutale a luptei pentru supraviețuire și autonomie.  

Câteva concluzii

Vlad Țepeș rămâne una dintre cele mai polarizante figuri ale istoriei medievale. Domnitor al Țării Românești în trei rânduri, el a fost un produs al vremurilor sale – o epocă violentă, marcată de lupta constantă pentru putere, de amenințarea otomană omniprezentă și de intrigi politice complexe. A fost un războinic curajos, un strateg militar inovator, un constructor de stat nemilos și, fără îndoială, un adept al terorii ca instrument de guvernare. Reputația sa a fost modelată încă din timpul vieții de relatări contradictorii: de la cele care îl demonizau ca pe un tiran sadic, la cele care îl preamăreau ca pe un justițiar implacabil și un apărător al creștinătății.  

Fascinația pe care o exercită și astăzi provine tocmai din această complexitate și din contrastul izbitor dintre realitatea sa istorică și mitul global al vampirului Dracula, pe care l-a inspirat în mod accidental. În timp ce mitul trăiește în literatură și film, omul Vlad Țepeș continuă să fie subiect de dezbatere printre istorici și un simbol puternic, deși controversat, în memoria colectivă românească. Separarea atentă a faptelor de ficțiune și a istoriei de propagandă ne dezvăluie nu un monstru unidimensional, ci un conducător medieval complex, ale cărui acțiuni, oricât de brutale, au avut un impact real asupra cursului istoriei în regiunea sa și a cărui poveste continuă să captiveze și să provoace, la mai bine de cinci secole de la moartea sa.