5 invadatori au încercat să cucerească Rusia. De ce au eșuat toți, de la mongoli la Napoleon?

De la hoardele mongole la armatele lui Napoleon și Hitler, identitatea Rusiei a fost sculptată în creuzetul conflictelor. Pe parcursul unui mileniu, teritoriul său vast a atras nenumărați invadatori, iar aceste confruntări — fie că s-au încheiat cu victorii răsunătoare sau cu înfrângeri devastatoare — au lăsat o amprentă de neșters asupra națiunii. Aceste cinci invazii majore nu doar că au schimbat hărți, ci au redefinit cursul istoriei, societății și culturii ruse.

#1. Jugul mongol: nașterea Moscovei din cenușă

Înainte de a deveni un stat unificat, teritoriile ruse formau un mozaic de principate descentralizate, cunoscut sub numele de Rusia Kieveană. Deși orașele sale prosperau ca centre comerciale, expansiunea Imperiului Mongol avea să schimbe fundamental destinul regiunii. Începând cu anul 1237, o armată formidabilă condusă de Batu Han, nepotul lui Ginghis Han, a pătruns în teritoriile rusești.

Orașe importante precum Riazan, Vladimir și, mai ales, Kievul au fost rase de pe fața pământului, populațiile masacrate, iar supraviețuitorii luați în sclavie. Până în anul 1241, cu excepția unor orașe nordice ca Novgorod și Pskov, principatele ruse erau complet subjugate. În secolele ce au urmat, teritoriile vestice au intrat sub influența Poloniei și Lituaniei, în timp ce estul a rămas sub vasalitatea Hoardei de Aur.

Deși dominația mongolă, cunoscută în istoriografia rusă drept „jugul tătar”, a luat sfârșit oficial în 1480, impactul său a fost profund. Odată cu declinul Kievului, un mic oraș numit Moscova a început să acumuleze putere, devenind treptat cel mai influent principat sub suzeranitate mongolă. În esență, această diviziune a dus la o separare a destinelor: principatele vestice, sub influență poloneză, au evoluat spre ceea ce astăzi sunt Belarus și Ucraina, în timp ce cele estice s-au unit sub stindardwul Moscovei, punând bazele Țaratului Rusiei.

#2. Timpurile Tulburi și ambițiile poloneze

După scuturarea dominației mongole în 1480, Moscova a devenit centrul puterii. În anul 1547, Ivan al IV-lea, Marele Cneaz al Moscovei, s-a autoproclamat „Țar al tuturor Rusiilor”, transformând statul moscovit în Țaratul Rusiei. Domnia sa, marcată de cucerirea Siberiei, i-a adus supranumele de „cel Groaznic”. La moartea sa în 1584, i-a urmat la tron fiul său, Feodor, care a murit fără moștenitori în anul 1598, aruncând țara într-o criză de succesiune haotică, cunoscută drept „Timpurile Tulburi”.

În anii următori, tronul a fost ocupat de o succesiune rapidă de țari, de la nobili puternici la impostori. Profitând de acest vid de putere, Uniunea Polono-Lituaniană, marele rival est-european al Rusiei, a văzut o oportunitate. În anul 1609, armatele poloneze au invadat Rusia, obținând un succes surprinzător. Au cucerit Moscova în 1610 și l-au instalat pe tron pe prințul polonez Władysław Vasa.

Deși domnia sa a fost scurtă, fiind înlăturat de o revoltă a nobilimii ruse în 1613, Polonia a reușit să anexeze teritorii importante, inclusiv orașul strategic Smolensk. În urma acestui conflict, nobilimea rusă l-a ales ca țar pe Mihail Romanov, fondatorul unei dinastii care avea să conducă Rusia pentru următorii 300 de ani.

#3. Marele Război al Nordului și ascensiunea unui imperiu

Până la începutul secolului al XVIII-lea, Rusia își consolidase controlul asupra Siberiei, dar în Europa se confrunta cu rivali puternici. Cel mai de temut era Imperiul Suedez, puterea dominantă în Marea Baltică. Țarul Petru, care va deveni cunoscut drept „cel Mare”, era hotărât să conteste supremația suedeză. Când tânărul Carol al XII-lea, în vârstă de doar 15 ani, a urcat pe tronul Suediei în anul 1697, Petru a format o coaliție cu Danemarca-Norvegia și Polonia-Lituania. În anul 1700, alianța a lansat atacuri coordonate, declanșând Marele Război al Nordului.

Spre surprinderea tuturor, tânărul rege suedez s-a dovedit a fi un geniu militar. A învins rapid Danemarca, apoi a zdrobit armata rusă la Narva, în Estonia de astăzi. În loc să continue ofensiva împotriva Rusiei, Carol și-a îndreptat atenția spre Polonia, o decizie care s-a dovedit a fi fatală. În 1708, după ce a supus Polonia, Carol a lansat o invazie pe scară largă a Rusiei. Confruntarea decisivă a avut loc la Poltava, în Ucraina modernă, unde armata suedeză a suferit o înfrângere catastrofală.

Deși războiul a mai durat un deceniu, soarta Suediei era pecetluită. În urma victoriei, Rusia a anexat teritorii suedeze esențiale de pe coasta Baltică, unde Petru a fondat o nouă capitală imperială: Sankt Petersburg. Victoria a marcat transformarea Rusiei în puterea dominantă a regiunii.

#4. Campania din 1812: cum l-a îngenuncheat iarna pe Napoleon, pornit să cucerească Rusia

La începutul secolului al XIX-lea, Europa era dominată de Imperiul Francez al lui Napoleon Bonaparte. O alianță fragilă între Franța și Rusia, încheiată în 1807, s-a destrămat în 1812, când țarul a refuzat să se alăture blocadei comerciale împotriva Marii Britanii. Drept răspuns, Napoleon a adunat cea mai mare armată europeană văzută vreodată, peste 600.000 de soldați, și a pornit să invadeze Rusia, după cum arată istoricul și scriitorul Orlando Figes în lucrarea „Povestea Rusiei”.

Pe măsură ce Grande Armée avansa, rușii se retrăgeau, aplicând tactica pământului pârjolit, o tactică pe care și românii aveau s-o aplice în luptele lor contra otomanilor. La Borodino, cele două armate s-au înfruntat într-una dintre cele mai sângeroase bătălii ale epocii, soldată cu zeci de mii de morți de ambele părți. Deși francezii au revendicat victoria, deschizându-și calea spre Moscova, au găsit un oraș-fantomă. Rușii incendiaseră vechea capitală pentru a-i priva pe invadatori de provizii și adăpost. Napoleon a așteptat în Moscova arsă timp de o lună o ofertă de pace care nu a venit niciodată.

Cu iarna apropiindu-se, a fost forțat să ordone retragerea. Drumul înapoi s-a transformat într-un coșmar. Hărțuită de partizani și decimată de frig, foamete și boli, armata sa a fost anihilată. Din forța inițială, abia 120.000 de oameni au mai scăpat din Rusia. Această victorie, obținută mai degrabă de vastitatea teritoriului și de asprimea iernii decât de armata rusă, a alimentat un val imens de mândrie națională și a consolidat pentru o vreme statutul Rusiei de cea mai mare putere militară a continentului.

#5. Operațiunea Barbarossa și Marele Război Patriotic

Pe 22 iunie 1941, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania nazistă a declanșat Operațiunea Barbarossa, cea mai mare invazie terestră din istorie, mobilizând aproape 4 milioane de soldați împotriva Uniunii Sovietice. Inițial, atacul a avut un succes fulgerător, provocând pierderi uriașe Armatei Roșii și aducând trupele germane la porțile Moscovei în doar câteva luni. O victorie nazistă părea iminentă.

Cu toate acestea, în fața capitalei, ofensiva germană a fost oprită. În timpul Bătăliei de la Moscova, care a durat trei luni, Armata Roșie a opus o rezistență feroce, iar venirea iernii a blocat înaintarea germană. Contraofensiva sovietică de iarnă a împins Wehrmacht-ul înapoi, spulberând speranțele lui Hitler pentru un război rapid. Eșecul Operațiunii Barbarossa a transformat conflictul într-un război de uzură brutal. Cunoscut în spațiul ex-sovietic drept Marele Război Patriotic, frontul de est a continuat până în 1945.

Armata Roșie a preluat inițiativa, obținând victorii decisive la Stalingrad și Kursk, și a înaintat neîncetat spre vest, culminând cu capturarea Berlinului. Victoria a avut un cost uman incomensurabil: aproximativ 11 milioane de soldați și 7 milioane de civili sovietici și-au pierdut viața. Trauma acestei invazii a modelat profund politica externă a URSS pentru restul existenței sale, ducând la crearea unui „cordon sanitar” în Europa de Est și contribuind la declanșarea Războiului Rece.