În urmă cu 100 de ani, o nuntă nu începea cu like și un mesaj pe o aplicație, ci cu o negociere serioasă în casa părintească. Viitorul soț nu era ales după câteva poze, ci era adus de pețitori, iar acordul se parafa după discuții la fel de calculate ca un tratat de pace. Sună sufocant? Poate. Dar în spatele acestor reguli de neclintit se ascundea un univers de ritualuri și credințe fascinante, menite nu doar să unească două familii, ci să construiască un destin.
Aceasta este povestea nunților românești de acum un secol – o lume în care fiecare gest avea o semnificație, iar dragostea trebuia să se supună unor legi nescrise, dar de neîncălcat.
O lume guvernată de reguli stricte
Acum o sută de ani, căsătoria nu era o decizie personală, ci un contract social. Nu te puteai căsători fără acordul familiilor, iar alianțele se făceau aproape exclusiv în cadrul aceluiași grup socio-profesional. O iubire între tineri din medii diferite putea declanșa adevărate drame de familie.
Vârsta era și ea un factor crucial. La țară, fetele erau considerate gata de măritiș de la 12-13 ani, iar băieții se însurau pe la 17-18 ani, adesea înainte de a pleca în armată. Astfel, la 21 de ani, când terminau stagiul militar, mulți erau deja părinți. La oraș, în familiile înstărite, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului, pe la 17-18 ani, sau după facultate, la 21-22 de ani.
Vârsta de căsătorie acum 100 de ani
| Categorie socială | Vârsta la care se căsătoreau |
| Fetele de la țară | 💍 12 – 13 ani |
| Băieții de la țară | 🤵 17 – 18 ani (înainte de armată) |
| Fetele de la oraș (familii înstărite) | 🎓 17 – 18 ani (după absolvirea pensionului) |
| Fetele cu studii superioare | 📜 21 – 22 de ani (după terminarea facultății) |
Anumite profesii impuneau reguli și mai stricte:
- Ofițerii: Un ordin din 1927 le permitea să se căsătorească doar cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Mai mult, conform unei legi din 1931, un militar se putea însura abia la 25 de ani și doar cu acordul scris al superiorilor;
- Preoții: Aceștia aveau nevoie de aprobarea Episcopiei și își alegeau soții doar din familii înstărite și cu o reputație morală impecabilă.
Zestrea: mai mult decât o ladă cu averi
Șansele unei fete la o partidă bună depindeau direct de zestre. Aceasta nu era un simplu cadou, ci capitalul de start al noii familii.
În mediul rural, pământul era esențial. Cu cât o fată avea mai multe hectare, cu atât era mai curtată. Pe lângă pământ, zestrea includea animale, păsări și faimoasa „ladă de zestre”. În ea, mireasa aducea în casa mirelui tot ce țesuse de mică: plapumă, perne, cuverturi și covoare. La oraș, lada se umplea și cu bani, veselă de preț sau piese de mobilier.
Ritualuri Pierdute: de la pețit la steagul de nuntă
Înainte de a ajunge în fața altarului, tinerii treceau printr-un lung șir de etape. Totul începea cu pețitul, când mirele, însoțit de părinți, mergea la casa fetei pentru a o cunoaște oficial. Nașii erau aleși, aproape fără excepție, din rândul nașilor de botez ai mirelui, iar detaliile despre zestre erau stabilite între părinți. Apoi urma logodna, care putea dura până la patru săptămâni.
Organizarea nunții cădea în sarcina socrului mare, care acoperea toate cheltuielile. Săptămâna nunții era un spectacol în sine, care începea cu „chemarea la nuntă”. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri era „steagul”:
Nașul alegea un flăcău chipeș, stegarul, care, ajutat de fetele tinere, împodobea un steag. Sâmbătă seara, acesta era agățat la poarta nașului, iar în ziua nunții era purtat cu mândrie în fruntea alaiului.
La țară, nunta ținea trei zile și trei nopți. La oraș, evenimentul era mai restrâns, durând o singură zi. În ziua cea mare, alaiul mergea mai întâi la nași, apoi la casa mirelui și, în final, la mireasă pentru a porni împreună spre biserică.
Obiceiuri de nuntă românești: secretele unei căsnicii fericite
Poate cel mai fascinant aspect al nunților de altădată era puzderia de superstiții care guvernau fiecare pas. Acestea nu erau simple mofturi, ci un set de „asigurări” spirituale pentru noroc, fertilitate și o viață lungă împreună.
Multe dintre aceste credințe au fost documentate cu atenție de etnografi. În lucrarea sa din anul 1888, „Mica colecţiune de superstiţiile poporului român”, G. S. Ioneanu a adunat zeci de astfel de practici:
- Zilele logodnei: O logodnă nu se făcea niciodată marțea, miercurea sau vinerea, considerate zile „păgubitoare”. După pețit, fetei și femeilor din casa ei le era interzis să toarcă, pentru a nu „întoarce” norocul;
- Jugul iubirii: O superstiție spunea că fata trebuia să strecoare pe furiș o bucățică de lemn dintr-un jug în plosca din care bea pețitorul, pentru ca ei să fie „nedespărțiți ca doi boi într-un jug”;
- Pericole în ziua nunții: Se credea că dacă alaiul întâlnea în drum spre biserică o altă nuntă, una dintre mirese risca să moară sau căsniciile să nu reziste. De asemenea, dacă nașa era însărcinată, exista credința că mireasa nu va mai putea face copii;
- Lupta pentru autoritate: Pentru a stabili cine va fi „șeful” în casă, exista un truc subtil: „Când mirii stau în biserică la cununie, mireasa pe nebăgate de seamă să pună un picior peste al ginerelui, ca să fie mai mare şi mai cu autoritate în casă”;
- Prevestirea copiilor: Pentru a avea un băiat și o fată, mireasa, urcată în carul ce o ducea la biserică, privea spre răsărit și șoptea: „un porumbel și o porumbiță”. Numărul total de copii era decis de câte degete punea mireasa pe pragul de sus al ușii bisericii;
- Cine va trăi mai mult?: La câteva zile după nuntă, mirii cumpărau două panglici de mătase, una roșie pentru el și una albă pentru ea. Acasă le măsurau, iar superstiția spunea că cel cu panglica mai lungă va avea viață mai lungă.
Privind înapoi, acest univers de reguli și superstiții poate părea restrictiv. Însă el oferea ceva ce astăzi, poate, am pierdut: un sentiment profund de apartenență, un scenariu clar pentru unul dintre cele mai importante momente din viață și credința că fiecare gest contribuie la construirea unui viitor fericit.
