A fost Alexandru cel Mare otrăvit cu adevărat? Știința aruncă o nouă lumină asupra unei întrebări vechi de secole

O boală fulgerătoare, fatală, contractată în toiul unui ospăț nocturn, a curmat viața tânărului cuceritor. Acum, un istoric de la Stanford aduce în lumină un posibil vinovat. A fost Alexandru cel Mare otrăvit cu adevărat?

Iunie 323 î.Hr. Palatul regelui Nabucodonosor al II-lea din Babilon. Aici și-a găsit sfârșitul cel mai puternic om al lumii de atunci. Cu doar 13 zile în urmă, în timpul unuia dintre nenumăratele sale banchete, Alexandru cel Mare – cel mai mare cuceritor pe care l-a cunoscut istoria – s-a prăbușit cu un strigăt de agonie. Purtat spre iatac, suferind de dureri abdominale acute și febră, starea i s-a deteriorat rapid în zilele următoare. A fost copleșit de o slăbiciune extremă, o sete chinuitoare și, posibil, convulsii. Durerile i-au cuprins trupul, ducând la o paralizie parțială, în timp ce conștiința îi oscila între luciditate și letargie. Spre sfârșit, a plonjat într-o tăcere de mormânt, incapabil să mai vorbească sau să se miște.

Timp de șase zile după moartea sa, trupul lui Alexandru cel Mare a sfidat legile naturii, refuzând să intre în putrefacție. Pentru grecii antici, era dovada supremă a divinității sale. Pentru restul lumii, de peste două milenii, atât cauza morții, cât și conservarea miraculoasă a trupului său au rămas învăluite în mister. În ciuda nenumăratelor teorii și speculații, moartea lui Alexandru, la doar 32 de ani, a rămas unul dintre cele mai mari cazuri nerezolvate ale istoriei.

Încă din Antichitate, cauza morții lui Alexandru a stârnit aprigi dezbateri. Unii au invocat o boală sau o infecție, dar de-a lungul secolelor, mulți istorici, de la Pliniu la Voltaire, au suspectat mâna unui criminal. Conspirația pentru asasinarea sa, scria Diodorus, „a fost mușamalizată de puterea succesorilor lui Alexandru”.^[sursa]

Cei care înclinau spre teoria otrăvirii susțineau că știu chiar și care a fost toxina: intelectualul roman Pausanias (secolul al II-lea d.Hr.) scria despre „puterea letală” a râului Styx, adăugând că auzise că apa acestuia „a fost otrava care l-a ucis pe Alexandru”. Alții, printre care și biograful lui Alexandru, Plutarh, l-au indicat pe fostul său profesor, filosoful Aristotel, drept cel care i-ar fi administrat doza fatală. Motivul? Se presupune că Aristotel ajunsese să se teamă de omul în care se transformase fostul său discipol. (Oricare ar fi adevărul, Aristotel este, fără îndoială, nevinovat – la momentul morții lui Alexandru, el se afla la Atena).

Apele râului Styx

Aici, istoria pare să se contopească cu mitologia. Pentru omul modern, râul Styx este cunoscut mai ales din legendele lumii subterane. Conform nenumăratelor mituri antice, sufletele celor decedați trebuie să traverseze Styxul în drumul lor spre Hades. Dar Styx nu era doar un portal spre lumea de dincolo, ci și un loc real. Pe baza relatărilor antice și a investigațiilor moderne, Styxul a fost identificat cu certitudine ca fiind Mavroneri (Apa Neagră), un afluent al râului Krathis, care se varsă în Golful Corint.

De ce ar fi crezut anticii că apele Styxului erau otrăvitoare și că această otravă a fost folosită pentru a-l asasina pe Alexandru? Într-un nou articol, publicat în Geoheritage, Adrienne Mayor, renumită cercetătoare în studii clasice și istoria științei la Universitatea Stanford, a decis să investigheze această enigmă.^[studiu]

Mulți autori antici recunoșteau proprietățile nocive ale Styxului. Platon menționează „puterile înfricoșătoare” ale râului, geograful Strabon îl descrie ca pe o „apă mortală”, iar naturalistul Pliniu afirmă că „a bea [din ea] provoacă moartea instantanee”. Se credea chiar că apele Styxului corodează metalele și vasele de ceramică. Chiar și în anul 1860, renumitul naturalist german Alexander von Humboldt nota că râul are o „reputație proastă” printre „locuitorii actuali” ai regiunii. Până și în secolul XX, localnicii evitau să bea din râu și se plângeau că le distruge ulcioarele de lut.

Apele otrăvite erau un concept familiar în Antichitate – una dintre ele, menționată în Biblie, era folosită într-un ritual al adevărului pentru femeile suspectate de adulter – dar acest fapt nu explică reputația sumbră și persistentă a Styxului.

A fost Alexandru cel Mare otrăvit?

Adrienne Mayor, ca istoric al științelor antice, a dorit să înțeleagă cum s-a născut mitologia apelor Styxului. Cercetătoarea a mărturisit că proiectul a durat ani de zile. Specializată în decodarea cunoștințelor despre natură ascunse în legendele antice, cercetarea i s-a potrivit perfect. În urmă cu mai bine de un deceniu, în anul 2010, discuția cu Antoinette Hayes, un toxicolog farmaceutic, despre posibilitatea formării unei cruste toxice pe calcar și despre un raport recent privind moartea în masă a unei turme de elani care mâncaseră lichen toxic, i-a aprins imaginația.

Cu ajutorul geologilor, chimiștilor, toxicologilor și al altor oameni de știință, Mayor a început să investigheze posibilitatea ca, în Antichitate, Styxul să fi găzduit toxine naturale. În articolul rezultat și în viitoarea sa carte, Mythopedia: A Brief Compendium of Natural History Lore, Mayor susține că bazinele calcaroase ale râului Styx sunt „mediul ideal pentru dezvoltarea a două substanțe naturale extrem de letale, ambele descoperite recent de știință: calicheamicina și lichenul toxic”.

Calicheamicina este o depunere cristalină care se formează pe calcar, în special în locurile unde apa se prelinge, se adună și se evaporă. După cum notează Mayor în articolul său, „Acestea sunt exact condițiile descrise de observatorii antici ai bazinului stâncos de lângă cascada Styx/Mavroneri”. Apa care curge prin calcar, încărcată cu carbonat de calciu, depune cruste întărite de caliche pe suprafața rocilor, a mușchilor și a lichenilor. Aceasta poate forma cruste și pe metal sau argilă, ceea ce ar putea explica miturile despre corodarea vaselor.

Se știe că o serie de organisme colonizează suprafața calichei. Unele, precum algele, sunt relativ inofensive. Altele, precum cianobacteriile, sunt „neurotoxice, hepatotoxice, citotoxice și endotoxice la niveluri extrem de periculoase pentru oameni și animale”. În anii 1980, un toxicolog a colectat o mostră de caliche din Texas, care a dus la descoperirea calicheamicinei, o substanță atât de toxică încât a fost adaptată pentru a dezvolta o chimioterapie puternică, dar care, în forma sa naturală, are o „letalitate celulară superioară ricinei”.

Nu putem afirma cu certitudine dacă era prezentă în Antichitate în bazinul calcaros al Styxului; depinde de existența nutrienților și a condițiilor de sol adecvate. În funcție de doză, moartea cauzată de o astfel de substanță „ar dura probabil zile sau săptămâni, datorită mecanismelor toxice de distrugere a ADN-ului”. Acest proces ar fi condus, în cele din urmă, la cedarea multiplă a organelor. Fiind solubilă în alcool, ar fi fost otrava perfectă pentru a fi strecurată în cupa lui Alexandru în timpul unui banchet.

Acidul oxalic din licheni

Mayor propune o a doua toxină de origine geologică, care ar fi putut fi colectată de pe stâncile și din bazinele calcaroase ale râului Styx. Multe ciuperci, mucegaiuri și licheni produc micotoxine periculoase. Deși efectele nocive ale anumitor specii de ciuperci sunt cunoscute de secole, până relativ recent, lichenii au fost considerați inofensivi.

Un studiu recent citat de Mayor a descoperit că „una din opt specii de licheni conține… otrăvuri [microcistine] care provoacă leziuni hepatice”. Deoarece anticii nu făceau distincția între licheni și rocile sau copacii pe care creșteau, aceștia nu puteau fi identificați ca sursă a otrăvirii. Dacă, așa cum menționează geograful Pausanias, caprele mureau lângă Styx, „apa”, scrie Mayor, „ar fi fost în mod logic identificată drept vinovată, și nu stâncile de pe maluri”.

Cei mai comuni fungi care formează licheni pe calcar în această regiune, scrie Mayor, sunt „specii negre, asemănătoare cu Aureobasidium și Penicillium, care pot fi foarte toxice la ingestie pentru animale și oameni”. Faptul că fungii lichenizanți produc o patină neagră pe stânci amintește de epitetul „negru” folosit în descrierea râului Styx. Acești fungi secretă și acid oxalic, o substanță foarte corozivă, ceea ce ar putea explica zvonurile conform cărora apele Styxului distrugeau metalul. Astăzi, acidul oxalic este utilizat pentru a dizolva rugina.

Rădăcinile unei legende

„Urmările ingerării uneia dintre aceste substanțe”, afirmă Mayor, „ar fi fost observate și reținute de-a lungul generațiilor”. Chiar dacă doar câteva animale sau oameni ar fi murit, amintirea acestor evenimente s-ar fi adăugat tradiției străvechi ce învăluia un râu deja saturat de miturile lumii de dincolo.

După moartea lui Alexandru, spune Mayor, „cred că era rezonabil pentru tovarășii săi să creadă că fusese otrăvit – mulți din cercul său aveau și motivul, și ocazia. Iar simptomele sale detaliate se potrivesc cu cele asociate de mult timp cu apa din Styx”. Mayor a subliniat că studiul ei nu tranșează definitiv dezbaterea privind moartea lui Alexandru cel Mare. Pentru asta, a menționat ea, am avea nevoie de o mașină a timpului și de o autopsie toxicologică.

Problema este, în cele din urmă, insolubilă. Oamenii de știință ar putea testa astăzi apele râului Styx/Mavroneri pentru calicheamicină și licheni, dar concluziile lor – pozitive sau negative – nu ne-ar spune dacă aceste otrăvuri erau prezente în râu în Antichitate.

Ceea ce explică studiul lui Mayor este motivul pentru care oamenii au crezut că Alexandru a fost otrăvit cu apa Styxului. Odată ce cercul său de apropiați a decis că a fost otrăvit, au asociat otrava cu Styxul deoarece, la fel ca Alexandru, râul era deja o legendă. Iar odată făcută această legătură, povestea morții sale a fost rescrisă pentru a se potrivi perfect cu acest nou și teribil adevăr.