Există lideri care intră în istorie prin discursuri și lideri care rămân prin cifre și instituții. Barbu Dimitrie Știrbei a fost, fără îndoială, arhitectul tăcut al redresării românești de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Domnind în două rânduri peste Țara Românească (1849–1853 și 1854–1856), Barbu Dimitrie Știrbei nu a fost doar un politician, ci un administrator de elită format la școala riguroasă a Parisului între 1817 și 1821.
O moștenire a hărniciei: de la tată la fiu
Succesul lui Știrbei nu a fost accidental. Născut în anul 1799, era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. Era fratele domnului Gheorghe Bibescu, fiul lui Dimitrie Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu. Tatăl său a fost un boier oltean recunoscut drept unul dintre cei mai buni gospodari ai epocii. Nicolae Iorga descria cu admirație rădăcinile acestei eficiențe: „Moştenise această însuşire dela tatăl său… ale cărui crescătorii de vite, ale cărui podgorii, cu vinuri tot aşa de bune ca şi cele vestite ale străinătăţii, erau lăudate de oricine.”
Această „antică simplitate” a familiei, unde părinții lăcrimau de bucurie la progresele copiilor, l-a transformat pe tânărul Barbu într-un om serios, pătruns de responsabilitatea viitorului său. Înainte de a urca pe tron, el și-a șlefuit competențele timp de 18 ani (1829–1847) în funcții administrative cheie.
„Viața zdrobită”: provocările uriașe ale anului 1849
Când a preluat frâiele țării în iunie 1849, Muntenia era într-o stare critică. Nu era doar o criză financiară, ci un colaps sistemic. Nicolae Iorga explică presiunea inumană sub care lucra noul Domn:
- Deficitul cronic: trebuia să acopere datorii pe care prezența oștilor străine le umfla an de an.
- Conflictul administrativ: trebuia să jongleze între două administrații militare rivale și una civilă, locală, care era tratată cu dispreț de ocupanți.
- Statutul de „funcționar”: în era Tanzimatului, Poarta îi privea pe Domnii de la Dunăre doar ca pe niște „înalți funcționari” temporari.
- Intrigile interne: familiile rivale pândeau finalul termenului de șapte ani (septenatul), în timp ce ideile revoluționare de la Paris circulau clandestin prin țară.
Miracolul economic al lui Barbu Dimitrie Știrbei: control „până la sânge”
În acest haos, Știrbei a aplicat o strategie de austeritate și eficiență care ar părea radicală și astăzi. A controlat „până la sânge” cheltuielile statului și a făcut economii drastice. Rezultatul? A reușit să achite aproape toate datoriile țării (peste jumătate din ele fiind lichidate chiar în primii ani de domnie).
Dar economia nu a însemnat stagnare. Din aceste fonduri salvate, el a reușit:
- Să redeschidă toate școlile închise în timpul tulburărilor de la 1848.
- Să construiască Teatrul din București, oferind capitalei o față europeană.
- Să implementeze reforme curajoase în favoarea țăranilor, puncte care „nu erau cerute de nimeni”, dar pe care el le-a considerat vitale.
Exilul și prețul Unirii
Destinul său a fost strâns legat de marile jocuri de putere. În octombrie 1853, odată cu ocupația rusă, s-a retras la Viena alături de domnitorul moldovean Grigore Alexandru Ghica. Au revenit un an mai târziu, sub ocupație austriacă, dar zilele lor la putere erau numărate.
Deși contextul era ostil, ambii domnitori au devenit adepți convinși ai Unirii Principatelor. Această poziție politică le-a adus, în final, înlăturarea de la conducere în iunie 1856.
Barbu Dimitrie Știrbei și-a petrecut ultimii ani în Franța, stingându-se în primăvara anului 1869. A lăsat în urmă o țară mai școlită, mai puțin datoare și pregătită pentru marele pas al Unirii, demonstrând că hărnicia unui singur om poate schimba cursul unei întregi națiuni.
