Sună a scenariu de film, dar este istorie pură. Ești cel mai mare voievod al românilor. Ai unit, pentru prima oară, cele trei țări sub același sceptru. Ești pe culmea gloriei. Și totuși, în doar un an, ești un fugar. Alergi spre Praga cu o mână de mercenari loiali, părăsit de aproape toți cei care îți juraseră credință.
Cum s-a putut prăbuși totul atât de repede? Cum a ajuns omul care a îngenuncheat imperii să fie ucis mișelește în propria tabără? Răspunsul nu este o singură bătălie glorioasă, ci o serie de trădări dureroase, greșeli tactice catastrofale și un sfârșit brutal, singuratic, în noroiul de la Câmpia Turzii.
Prăbușirea în cifre: de la glorie la tragedie
Prăbușirea lui Mihai Viteazul nu a fost un singur eveniment, ci un colaps rapid, plin de ironii tragice. Iată cifrele din spatele legendei:
| Momentul cheie | Realitatea brutală a datelor |
|---|---|
| ⚔️ Bătălia de la Mirăslău | A pierdut, deși avea un avantaj de ~32.000 soldați vs. 18.000 adversari. |
| ⏳ Cronologia prăbușirii | A pierdut Transilvania, Moldova și Muntenia în doar 2 luni (Sep-Nov 1600). |
| 🎯 Bătălia de la Guruslău | A câștigat, deși era în dezavantaj masiv de artilerie (6 tunuri vs. 42). |
| 💔 Loialitatea finală | A fost „abandonat de toţi boierii” după înfrângerea de la Curtea de Argeș. |
| ☠️ Recompensa victoriei | A fost asasinat la ordinul aliatului său (Giorgio Basta), la câteva zile după victoria comună. |
Prăbușirea lui Mihai Viteazul: greșeala care a costat un regat
Totul a început să se destrame la 18 septembrie 1600, lângă Mirăslău. Aici, analele istorice ne arată prima fisură majoră în legendă. Pe hârtie, Mihai avea avantajul zdrobitor: o armată de aproape 32.000 de oameni (20.000 pedestrași și 12.000 călăreți) și o poziție fortificată, pe un deal deasupra Mureșului.
Adversarii săi – nobilimea transilvăneană trădătoare și trupele generalului Basta – abia adunau 18.000 de oameni. O victorie părea sigură.
Și totuși, a pierdut. De ce? A căzut într-o capcană tactică de bază.
Generalul Basta, știind că nu poate ataca frontal poziția lui Mihai, a ordonat o retragere simulată. Văzând inamicul „fugind”, cavaleria lui Mihai a rupt rândurile și a pornit într-o urmărire haotică. A fost exact ce aștepta Basta. Cavaleria grea sileziană, ascunsă, a contraatacat și a spulberat cavaleria munteană. Poziția de pe deal a fost compromisă, iar soldații lui Mihai Viteazul, văzând dezastrul, au intrat în panică totală.
Pierderile au fost imense. Voievodul abia a reușit să adune 12.000 de oameni după măcel. În acea zi, la Mirăslău, Transilvania era pierdută.
Vânătoarea: o înfrângere după alta
Prăbușirea a fost rapidă și totală. Mihai a ajuns cu rămășițele armatei la Brașov, unde s-a întâlnit cu trupele aduse de fiul său. După o luptă cu trupele săsești, a fost forțat să se retragă spre sud. Veștile erau din ce în ce mai proaste.
- Lovitura din Nord: Armata poloneză, văzând vidul de putere, a invadat Moldova, învingând trupele lăsate acolo de Mihai. La începutul lui octombrie, polonezii erau deja la Focșani. Pe 10 octombrie au ocupat Buzăul, apoi au avansat spre Ploiești.
- Lovitura din Sud: În același timp, otomanii, vechii dușmani, debarcau la Giurgiu și începeau să se răspândească prin țară.
Mihai era prins într-un clește. A încercat cu disperare să oprească puhoiul polonez. L-a trimis pe Baba Novac, dar fără succes. Atacul de la Năieni (12 octombrie) și luptele de la Ceptura (14 octombrie) nu au avut niciun efect.
Bătălia decisivă s-a dat la Bucov, pe Teleajen, pe 20 octombrie. Acolo, cu cei 15.000 de soldați care îi mai rămăseseră, a înfruntat 24.000 de soldați polonezi proaspeți. După o luptă crâncenă, a fost înfrânt din nou și s-a retras cu pierderi grele spre Craiova, sperând să organizeze o ultimă rezistență.
Momentul final al trădării
A mai reușit o mică victorie împotriva unei trupe otomane la sud de Craiova, dar era prea târziu. La 25 noiembrie, la Curtea de Argeș, armata sa este înfrântă din nou, de data aceasta definitiv, de către polonezi.
Acela a fost momentul în care istoria consemnează fraza sfâșietoare: Mihai Viteazul a fost „abandonat de toţi boierii care îi mai rămăseseră fideli”.
Singur, cu o mică gardă de mercenari, fostul unificator al Țărilor Române era acum un exilat. Peste câteva zile, era în Transilvania, pe drumul spre Praga, pentru a cere cu umilință ajutorul împăratului Rudolf, același împărat pe care îl sfidase.
Victoria ironică și asasinatul
Istoria i-a mai rezervat o ultimă, crudă ironie. În 1601, împăratul, având nevoie de el, îl trimite înapoi în Transilvania. De data aceasta, Mihai luptă alături de vechiul său inamic, generalul Giorgio Basta, împotriva lui Sigismund Báthory.
Bătălia s-a dat la Guruslău, în august 1601. Din nou, Mihai era în dezavantaj:
- Mihai și Basta: Circa 20.000 – 25.000 de oameni și doar 6 tunuri.
- Sigismund Báthory: O armată de 30.000 – 35.000 de oameni (inclusiv turci și tătari) și 42 de tunuri.
Cavaleria maghiară a atacat prima, dar a fost respinsă cu pierderi grele de infanteria imperială. Contraatacul a fost condus chiar de Mihai Viteazul și cavaleria sa. Victoria a fost strălucită. Sigismund a pierdut o treime din armată și a fugit în Moldova (deși, în mod incredibil, va reveni ca principe un an mai târziu).
Mihai Viteazul era din nou pe val. Dar victoria a fost scurtă. La doar câteva zile după bătălie, aflat în tabăra aliată, dar inexplicabil fără armata sa proprie în apropiere, Mihai a fost înconjurat. Giorgio Basta, aliatul său, dăduse ordinul expres ca voievodul să fie eliminat. Un grup de mercenari valoni a năvălit în cortul său și l-a ucis.
Doar capul i-a fost recuperat de puținii săi susținători și dus la Mănăstirea Dealu, unde se află și astăzi.
Epilog: de ce contează acest sfârșit tragic
Odată cu asasinarea de la Câmpia Turzii, se încheia nu doar viața unui om, ci și primul vis de unitate al românilor.
Figura lui Mihai Viteazul, așa cum o știm, a fost intens politizată și hiperbolizată de generațiile următoare. A devenit un simbol puternic al renașterii naționale. Dar adevărul său este mai complex și mai uman.
Sfârșitul său tragic – înfrângerea prin propria greșeală, abandonul de către ai săi și asasinarea la ordinul unui aliat – ne arată prețul teribil al ambiției. Ne arată că, în spatele mitului pe care îl celebrăm, a fost un om care a îndrăznit enorm și a plătit prețul suprem nu într-o bătălie glorioasă, ci printr-o crimă mișelească.
