Acest inventator genial a pretins că a creat o armă cu raze laser mortală. Istoricii încă nu știu dacă invenția lui Harry Grindell Matthews a fost reală

În primăvara anului 1924, Harry Grindell Matthews stătea în fața unei camere de filmat care ticăia și vâjâia. Elegant, politicos și sigur pe sine, analiza o componentă electrică, își nota gânduri pe birou și privea meditativ în depărtare. Dar, dincolo de această aparență calmă și stăpânită, se juca soarta carierei sale.

Inventator galez cu un palmares impresionant, dar fără succes financiar sau recunoaștere largă, Grindell Matthews credea că se află în pragul măreției. Un scurt film documentar, realizat probabil cu ultimii bani ai investitorilor săi, trebuia să îi asigure, în sfârșit, sprijinul guvernului britanic pentru invenția sa supremă.

În imagini, un tun masiv, de aproximativ un metru și jumătate în diametru, cu o formă ciudată și proeminențe bizare, se rotește pe un suport. În partea opusă a cadrului, fumul se ridică de la devastarea incendiară a unei armate sau apărări nevăzute. Printre nori de fum, un grup de artileriști în jachete de piele se ascund în spatele armei masive. Unul dintre ei scrutează câmpul de luptă prin binoclu, în timp ce operatorul tunului, privind printr-o fantă de observație, fixează următoarea țintă și dezlănțuie puterea devastatoare a armei. Filmul se încheie cu imaginea unui oraș în flăcări.

Grindell Matthews vânduse deja Marinei Britanice o telecomandă activată de lumină, dar noua tehnologie prezentată acum era fără precedent. Nu era un tun obișnuit — era o rază a morții.^[sursa]

Harry Grindell Matthews și arma cu raze laser

Doar șase ani trecuseră de la sfârșitul Primului Război Mondial, care decimase o generație și lăsase Europa traumatizată. Amintirile măcelului erau încă vii: carnagiul mecanizat spulberase trupuri sub obuze și sub șenilele tancurilor, iar războiul chimic făcuse peste 90.000 de victime. Însă această nouă armă promitea să fie și mai înspăimântătoare. Ar putea doborî avioane din cer, incendia orașe și fierbe inamicii din interior cu o singură mișcare a turelei.

Iar în anul 1924, Harry Grindell Matthews era pregătit să demonstreze această putere guvernului britanic. Sau cel puțin, așa spera el.

Drumul lui Harry Grindell Matthews către demonstrația dramatică a razei morții a început cu două decenii mai devreme, în Bexhill-on-Sea, un mic sat de coastă la sud de Londra. În 1902, la 22 de ani, Matthews se întorsese din Africa pentru a se recupera după rănile suferite în recent încheiatul Război Boer. Pe măsură ce își recăpăta forțele, era nerăbdător să-și reia cariera de inginer electric și, mai presus de orice, să își lase amprenta asupra comunicațiilor fără fir, revoluția tehnologică a vremii.

Domeniul era în plină expansiune, iar inventatorii deveneau eroi naționali. Nikola Tesla obținuse deja o serie de succese remarcabile, dezvoltând un generator de înaltă tensiune (cunoscut astăzi drept bobina Tesla) în încercarea de a transmite electricitate fără fir. În anul 1898, demonstrase un vehicul telecomandat, controlând de la distanță o barcă mică.

În aceeași perioadă, Guglielmo Marconi, colaborând cu guvernul britanic, transmitea codul Morse între navele Marinei Regale, dovedind viabilitatea comunicațiilor radio. Doi ani mai târziu, reușea prima transmisie transatlantică, iar în anul 1900, Reginald Fessenden devenea primul inventator care transmitea vocea umană prin radio. Toate aceste realizări erau primite cu entuziasm de presă.

Tânărul Grindell Matthews avea însă de recuperat. Deși precoce — absolvise un colegiu tehnic și finalizase o ucenicie în domeniul electric —, se grăbise să se înroleze în armată. Înfățișarea plăcută și farmecul personal i-au fost de ajutor, câștigându-i prietenia lui Gilbert Sackville, un fost corespondent de război aristocrat. Acesta i-a oferit sprijin financiar pentru un mic laborator radio.

Matthews și-a concentrat eforturile pe transmiterea vocii umane, o provocare mai complexă decât codul Morse folosit de Marconi. După șapte ani de experimente, a dezvoltat un dispozitiv compact capabil să transmită vocea umană la șapte mile distanță, de la țărm la o navă.

Din acel moment, Matthews s-a orientat spre aplicațiile militare, încercând să repete succesul lui Marconi în dotarea Marinei Regale. A experimentat cu aviația, creând o tehnologie care permitea unui operator de la sol să comunice cu un pilot aflat la 700 de metri în aer. Apoi, a proiectat un dirijabil telecomandat, pe care l-a demonstrat zburând printr-un auditoriu, spre încântarea spectatorilor.

Deși invențiile sale nu erau revoluționare — multe dintre aceste tehnologii fuseseră deja dezvoltate în alte țări —, Grindell Matthews își găsise locul. Până în anul 1910, presa britanică îl transforma într-o figură națională, urmărindu-i activitatea cu entuziasm și prezentându-l drept unul dintre campionii științifici ai Regatului Unit.

O invenție promițătoare și o demonstrație eșuată

În anul 1911, impresionat de succesele lui Harry Grindell Matthews, Biroul de Război i-a cerut să demonstreze telefonul său fără fir, testând comunicarea între camere îndepărtate ale cartierului general al armatei din Aldershot. Dacă reușea, armata ar fi putut comanda sute de unități, oferindu-i lui Matthews recunoașterea și succesul financiar de care se bucurase Marconi.

Dar inventatorul a impus condiții stricte: un reporter trebuia să fie prezent la test, iar inginerii guvernamentali nu aveau voie să observe demonstrația, deoarece nu obținuse încă brevetul pentru dispozitiv.

În ziua testului, Matthews și echipa sa au instalat echipamentele radio, dar au întâmpinat probleme inițiale în stabilirea conexiunii. În timp ce ajustau dispozitivul, inventatorul a observat un oficial militar care lua notițe și schițe. Furios, Matthews l-a acuzat că încearcă să-i fure tehnologia în numele guvernului. Fără să mai aștepte rezultatul testului, a strâns echipamentele și a părăsit incinta.

Demonstrația eșuată i-a afectat relațiile cu guvernul britanic, dar încrederea publicului în el a continuat să crească. Matthews a început să facă declarații tot mai îndrăznețe despre raza de acțiune a invenției sale.

Transmisie istorică prin viscol

În anul 1912, un reporter de la publicația Daily Express l-a provocat pe Matthews să transmită un mesaj radio de la granița galeză până la Londra, o distanță de 110 mile (aproximativ 160 km). În noaptea testului, vânturile violente și ninsoarea îngreunau orice încercare.

La Londra, reporterul a așteptat în camera mică unde era plasat receptorul. Convins că viscolul va împiedica reușita experimentului, i-a spus unui asistent că totul va fi în zadar. Dar, în ciuda furtunii, vocea lui Matthews a traversat spațiul și a fost recepționată clar la peste 160 km distanță.

Nu mulțumit doar cu atât, inventatorul a transmis și o melodie de pe fonograful său preferat, „Two Eyes of Grey”, făcând posibilă una dintre primele transmisiuni radio muzicale.

„Am asistat la scrierea istoriei și am datoria de a o relata”, a declarat reporterul, ieșind în fugă prin furtună pentru a-și publica articolul.

Un vizionar al telecomunicațiilor și eșecul său

Presa s-a grăbit să speculeze asupra implicațiilor descoperirii. Un ziar a descris receptorul radio al lui Matthews drept „un instrument care anihilează spațiul”. Un alt articol, apărut în publicația australiană Adelaide Register, a făcut o previziune surprinzător de exactă: „Mai curând decât credem… oricine va putea purta un mic dispozitiv în buzunar și va putea comunica, oriunde și oricând, cu un prieten aflat la distanță.”

O anticipare uimitoare a telefonului mobil, făcută cu aproape un secol înainte ca acesta să devină realitate.

Atunci când vestea despre radiotelefonul lui Harry Grindell Matthews a ajuns la Palatul Buckingham, familia regală a solicitat o demonstrație personală. Într-o zi de vară din anul 1912, inventatorul a montat catarge radio pe două dintre cele mai luxoase mașini ale familiei regale, plasându-le la capetele opuse ale incintei palatului.

Prinții adolescenți Edward și George s-au așezat într-o mașină și au început să comunice cu mama lor, Regina Maria, aflată în cealaltă. Vocile lor erau la fel de clare ca într-o conversație telefonică obișnuită. „A fost dificil să-i convingem să sune”, nota un ziar despre experiment. Regina Maria părea cea mai entuziasmată de acest nou radiotelefon mobil.

Dar Grindell Matthews nu era dispus să se oprească aici. În anul 1914, a demonstrat o barcă telecomandată, ghidată de o rază de lumină. Armata britanică a plătit 25.000 de lire sterline pentru invenție (echivalentul a 3,1 milioane de dolari în prezent), dar tehnologia — concepută pentru a combate bombardamentele — nu a fost niciodată folosită.

Pe măsură ce Primul Război Mondial se extindea, Harry Grindell Matthews și-a îndreptat atenția către detectarea submarinelor germane, care făceau ravagii în Atlantic. A propus o rețea de cabluri submarine menită să detecteze câmpul magnetic al motoarelor de rotație ale unui submarin. Convins că invenția sa este viabilă, a declarat cu îndrăzneală Marinei Regale că a perfecționat detectarea submarinelor.

În anul 1917, guvernul britanic, tot mai disperat să găsească soluții, i-a oferit o nouă șansă. Dar, din nou, demonstrațiile lui Matthews au eșuat. O serie de teste nereușite l-au lăsat fără bani, iar investitorii nemulțumiți îi băteau la ușă. Între timp, rivalii săi aveau succes: în anul 1914, Reginald Fessenden dezvoltase deja primul dispozitiv sonar, care începea să fie folosit de Marina Statelor Unite.

Grindell Matthews avea nevoie de o descoperire, iar aceasta avea să vină dintr-o sursă neașteptată: science-fiction-ul.

Mitul razei morții

La începutul secolului XX, „razele morții” captivaseră imaginația publicului. În anul 1898, scriitorul H.G. Wells, în romanul Războiul lumilor, își înarmase tripozii marțieni cu arme ce lansau raze de căldură invizibile. În anii 1910, răufăcătorii din filmele mute foloseau „raze F”, „pistoale cu raze X” și alte dispozitive fantastice pentru a-și pulveriza inamicii.

Chiar și revista Popular Mechanics a alimentat speculațiile, publicând în anul 1923 o predicție îngrijorătoare despre viitorul războiului: „Căldura generată fără fir se va împrăștia nevăzută pe zone întinse, distrugând toate formele de viață fără avertisment.”

Se zvonea chiar că Nikola Tesla deținea un astfel de dispozitiv.

În acest climat de fascinație tehnologică și paranoia militară, Harry Grindell Matthews și-a găsit următorul mare proiect: crearea unei raze a morții reale.

Ar putea Grindell Matthews să ia tot ce a învățat despre comunicarea fără fir și să creeze o armă capabilă să exploateze energia – un precursor al laserelor puternice de astăzi? Nu era departe de realitate. În anul 1921, unul dintre creatorii tancului, generalul Ernest Swinton, a declarat că „nu suntem foarte departe de dezvoltarea unor tipuri de raze letale care vor micșora… ființele umane.”

Unii credeau chiar că o astfel de armă exista deja. În anul 1924, mai multe avioane comerciale franceze au fost nevoite să efectueze aterizări de urgență după ce au avut probleme la motor deasupra sudului Germaniei. Literary Digest a proclamat că germanii experimentau o armă cu raze care ar putea bloca motoarele avioanelor. Zvonul a provocat panică în Marea Britanie, iar presa a apelat la Harry Grindell Matthews pentru o explicație.

La acea vreme, inventatorul încerca să perfecționeze una dintre vechile idei ale lui Tesla: furnizarea de energie fără fir prin intermediul unui fascicul de energie. Făcuse progrese. Dispozitivul său putea scurtcircuita o bujie sau încălzi o țintă. Așadar, atunci când reporterii l-au întrebat despre misterioasa armă cu raze al Germaniei, Grindell Matthews a profitat de ocazie pentru a-și promova propriile lucrări. El i-a spus unui reporter de la Daily Mail că a inventat deja un dispozitiv similar și că, da, al său ar putea doborî un avion – sau chiar mai rău.

Presa a preluat povestea și, din nou, Grindell Matthews a făcut senzație; atelierul său din Londra a fost practic asediat de jurnaliști care încercau să pătrundă cu forța în laboratorul său. Ziarele l-au numit „Omul cu raza morții”.

Chiar și biograful și apărătorul său cel mai aprig, fostul asistent al lui Grindell Matthews, Ernest H. G. Barwell, a recunoscut că inginerul era depășit de situație. Dar, lipsit de fonduri, Harry Grindell Matthews și-a folosit notorietatea pentru a strânge bani. A înființat o nouă societate, vânzând acțiuni celor care sperau să profite de pe urma armei cu raze. Încrezător în abilitățile sale, Grindell Matthews a încercat să își transforme rapid directorul de energie într-o armă de război, sperând să obțină o nouă subvenție guvernamentală profitabilă.

O demonstrație reușită

În primăvara anului 1924, armata britanică, în ciuda aversiunii sale față de Grindell Matthews, i-a cerut o demonstrație. Acesta a acceptat imediat; era șansa lui. Când a venit ziua, observatori din fiecare unitate a armatei britanice s-au adunat pentru a vedea spectacolul. Micul său laborator era situat într-o clădire elegantă din cărămidă roșie, într-un colț select din vestul Londrei. Acolo, inventatorul suav, îmbrăcat în halat alb de laborator și cravată îngrijită, i-a întâmpinat cu farmecul său caracteristic, înainte de a le arăta arma cu raze: un dispozitiv lung de aproximativ un metru și jumătate, cu un diametru de aproximativ 20 de centimetri, prevăzut cu câteva apendice mici.

La începutul demonstrației, Grindell Matthews a aprins de la distanță un bec cu neon ținut de unul dintre agenții guvernamentali, având în vedere că, la cea mai joasă setare, raza ar fi trebuit să conducă energia prin aer. Apoi, Grindell Matthews a îndreptat arma către un motor de mici dimensiuni, iar acesta s-a oprit imediat. Oficialii i-au cerut să îndepărteze motorul de „armă”, dar inventatorul, vizibil nerăbdător, a răspuns că nu avea timp; avea și alte demonstrații de făcut în acea zi.

Nu este clar ce tehnologie dezvolta Grindell Matthews, dar se pare că el genera un câmp electromagnetic puternic care fie excita gazul din bec, fie crea un curent într-o bobină receptoră aflată în interiorul acestuia. De asemenea, un câmp magnetic puternic ar fi interferat cu scânteia bujiilor unui motor mic, provocând astfel oprirea acestuia. Se pare că Grindell Matthews ar fi fost capabil să direcționeze radiațiile, ceea ce sugerează că ar fi creat un magnetron cu cavitate, capabil să concentreze un flux de energie cu microunde.

În ciuda demonstrației reușite care arăta că dispozitivul său putea capta energie, oficialii guvernamentali nu păreau deloc impresionați. Unul dintre aceștia a observat, surprins, că inventatorul „își imagina că cineva ar fi impresionat”, având în vedere că ceea ce el realizase fusese deja demonstrat de Nikola Tesla cu două decenii în urmă.

Mai mult decât atât, când un alt oficial i-a oferit lui Grindell Matthews 1.000 de lire sterline (aproximativ 65.000 de dolari astăzi) pentru a repeta demonstrația într-o instalație guvernamentală, acesta a refuzat, argumentând că deja avea investitori din Franța care erau interesați de invenția sa. (Nu este clar dacă această tranzacție a avut loc sau dacă era doar o încercare de a obține o subvenție pentru a-și finanța munca). Respins din nou și chiar batjocorit de unii membri ai Parlamentului, Grindell Matthews a încercat să își vândă invenția în Franța. Ulterior, a susținut că a vândut tehnologia în Statele Unite, dar afacerea nu s-a concretizat niciodată.

Harry Grindell Matthews și documentarul despre arma cu raze laser

Într-un ultim efort de a strânge bani și de a găsi un posibil cumpărător pentru arma sa încă neterminată, Grindell Matthews a vândut drepturile cinematografice pentru o demonstrație fictivă a armei cu raze, pe care spera să o perfecționeze într-o zi.

Filmul mut îl surprinde pe Grindell Matthews, întruchipând un profesionist în halatul său alb de laborator, purtat peste un costum elegant. Însă arma cu raze pe care o manevrează arată la fel de fantastic ca orice aparat dintr-un film științifico-fantastic, departe de micul dispozitiv pe care îl prezentase în atelierul său din Londra. Fumul care se răspândește deasupra scenei cu tunul cu raze uriașe este un efect dramatic, la fel ca și imaginile cu orașul în flăcări.

A fost totul o farsă sau doar actul unui inventator falit, disperat să obțină banii necesari pentru a-și susține munca? William J. Fanning Jr., autor al cărții Death Rays and the Popular Media, a scris despre nebunia superstițiilor din vremea lui Grindell Matthews: „Majoritatea oamenilor de știință convenționali au ajuns la concluzia că afirmațiile sale erau, în cel mai bun caz, o știință defectuoasă și, în cel mai rău caz, o farsă.”

Astăzi, armele cu energie dirijată sunt folosite de Statele Unite și alte armate pentru a doborî drone mici. Totuși, tehnologia este încă la început, iar nicio națiune nu a reușit să dezvolte energia necesară pentru a crea arme suficient de puternice pentru a înlocui rachetele și tunurile. Aceasta nu este o problemă nouă.

Acum o sută de ani, Marconi și Tesla au abandonat propriile lor încercări de a crea arme cu energie dirijată din același motiv. Tesla afirma că ar fi fost necesară „toată energia orașului New York” pentru a proiecta o rază a morții capabilă să ucidă un om la o distanță de 30 de kilometri. Având în vedere resursele de care dispunea la acea vreme, Harry Grindell Matthews s-a confruntat probabil cu aceleași dificultăți. În ciuda unor succese promițătoare la început, el nu a reușit să acumuleze suficientă energie pentru a înfrunta legile fizicii. Și totuși, visele și planurile sale au inspirat o tehnologie care, în cele din urmă, a contribuit la încheierea unui război?

În ciuda barierelor tehnologice de la acel moment, inventatorii nu erau departe. Munca lor a pus bazele unui viitor dominat de telefoane mobile, WiFi și lasere. De fapt, se pare că și eforturile lui Harry Grindell Matthews au avut un rol catalizator. Unul dintre observatorii guvernamentali prezenți la demonstrația sa – cel care ținea becul de neon, neimpresionat – era un inginer pe nume Harry Wimperis, director de cercetare științifică pentru Royal Air Force, care a contribuit mai târziu la dezvoltarea unui sistem radar inspirat de încercările lui Grindell Matthews de a crea o armă cu raze laser capabil să doboare avioane. Dacă energia nu le putea distruge, măcar le putea detecta. Iar rolul radarului în bătălia decisivă din Marea Britanie, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, este inestimabil.