Privind în contextul începerii noului an școlar, mi-am pus o întrebare simplă: ce anume din educația noastră luăm de-a gata, ca și cum ar exista întotdeauna? Unul dintre aceste lucruri este un instrument fundamental al nostru, alfabetul, care are o istorie recentă și complet neașteptată.
Să începem cu un exercițiu de imaginație: te-ai uitat vreodată la caietul de clasa întâi al copilului tău? La literele de mână, poate stângace, dar familiare: A, B, C. Acum imaginează-ți pentru o clipă că în locul lor ar sta semne complet diferite: А, Б, В. Nu este un scenariu dintr-un univers paralel. Timp de peste jumătate de mileniu, aceasta a fost realitatea de zi cu zi a românilor.
Cum a fost posibil ca un popor care se mândrește cu originea sa latină să folosească un alfabet slav? Răspunsul nu este doar o lecție de istorie, ci o poveste fascinantă despre identitate, credință și politică, o poveste care a modelat felul în care gândești și scrii astăzi.
De ce românii au scris cu litere slave vreme de 500 de ani
Până în 1860, acum doar 165 de ani, scrierea oficială pe teritoriul Principatelor Române folosea alfabetul chirilic. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost cel care a inițiat trecerea la alfabetul latin, o decizie care pare firească astăzi, dar care la acel moment a rupt o tradiție de secole.
Pentru a înțelege de ce, trebuie să ne întoarcem la începuturi, la momentul în care poporul român se năștea.
Poate cel mai bun mod de a înțelege prăpastia dintre cele două lumi este un exercițiu simplu: încercați să vă scrieți propriul nume folosind alfabetul de tranziție de la 1860, unde А=A, Б=B, В=V, Г=G, Д=D. Sentimentul de înstrăinare pe care îl veți simți este doar o fracțiune din șocul cultural trăit de strămoșii noștri.
Rădăcinile slave: cum s-a ajuns aici?
Istoricii și filologii sunt de acord: slavii au jucat un rol esențial în formarea noastră. Începând cu secolul al VI-lea, valuri de populații slave au migrat în Balcani și pe teritoriul actual al României. Spre deosebire de alte regiuni, aici, slavii nu au cucerit, ci au conviețuit cu populația romanică locală.
În timp, slavii au fost asimilați, dar nu fără a lăsa o amprentă genetică și, mai ales, lingvistică. Cuvinte precum „dragoste”, „prieten”, „a iubi” sau „nevastă” sunt moșteniri directe ale acestei perioade. Dar cuvintele au fost doar începutul. Odată cu slavii a venit ceva mult mai puternic: o nouă religie și, la pachet cu ea, un nou mod de a scrie.
Religia, cheia întregului mister
Creștinarea în masă a populațiilor de la nord de Dunăre a avut loc în jurul secolului al IX-lea, în mare parte prin misionari veniți din Imperiul Bulgar. Aceștia erau discipolii sfinților Chiril și Metodie, „Apostolii Slavilor”, cei care creaseră un alfabet special – numit mai târziu chirilic – pentru a traduce textele sfinte în limba slavă.
Astfel, românii au primit creștinismul în limba slavonă. Aceasta a devenit limba oficială a Bisericii și, implicit, a culturii și administrației. Acest creștinism timpuriu nu a șters complet vechile credințe. Cercetările au dovedit că a existat un puternic sincretism religios, unde obiceiurile păgâne au supraviețuit secole la rând, împletite cu noua credință.
„Nu încape îndoială că creştinismul iniţial al populaţiei româneşti purta semne vizibile ale credinţelor păgâne, reprezentând un adevărat sincretism religios. Anchetele întreprinse de diferiţi cercetători la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru în mijlocul populaţiei ţărăneşti a României au dovedit că rămăşiţele acestui sincretism s-au păstrat în mod aproape nealterat.”, a explicat istoricul Alexandru V. Boldur în lucrarea „Elemente de păgânism în credinţele poporului român”.
Pentru a descifra acest puzzle istoric, am apelat la lucrările unor specialiști a căror operă este fundamentală pentru istoriografia română. Unul dintre aceștia este I.I. Rusu. În lucrarea sa de referință, „Etnogeneza românilor”, el nu doar prezintă fapte, ci explică de ce acea perioadă de conviețuire slavo-romană a fost „…această etapă obscură, lipsită de documente scrise, a conviețuirii slavo-romane (…) când s-a produs procesul de sinteză etnic-socială și de încrucișare lingvistică, a fost fără îndoială decisivă în fenomenul etnogenezei române.”
Timp de secole, cărțile care circulau erau scrise în slavonă. Actele la curtea domnească se scriau în slavonă. Chiar și atunci când românii au început să scrie în propria limbă, cum o arată faimoasa Scrisoare a lui Neacșu din anul 1521, au făcut-o folosind tot literele chirilice. Era singurul sistem pe care îl cunoșteau.
Primele scântei ale latinității
Cu toate acestea, conștiința originii latine nu a dispărut niciodată complet. De-a lungul secolelor, au existat excepții notabile, semne clare ale unei dorințe de emancipare lingvistică. Cel mai faimos exemplu este rugăciunea „Tatăl nostru”, scrisă cu litere latine de boierul moldovean Luca Stroici încă din 1593.
Dar de ce a durat atât de mult ca aceste excepții să devină regulă? Unul dintre motivele pragmatice, subliniat de specialiști, a fost lipsa tipografiilor care să poată edita cărți cu litere latine, în special în afara Transilvaniei, unde asemenea tipografii au apărut sporadic la finalul secolului al XVIII-lea.
Dar de ce a durat atât de mult ca aceste excepții să devină regulă? Motivele sunt complexe, atât culturale, cât și pragmatice.
„La noi, procesul înlocuirii scrierii chirilice cu alfabet latin a întârziat şi din cauza lipsei unor tipografii care să editeze cărţi cu litere latine, chiar dacă asemenea tipografii au funcţionat sporadic, în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Până în anul 1779, când apărea o primă lucrare a Şcolii Ardelene, în domeniul ortografiei limbii române cu caractere latine, istoria limbii noastre literare notase şi alte texte scrise cu litere latineşti. Mult timp, rugăciunea Tatăl nostru, realizată de boierul Luca Stroici, în Moldova, la 1593 şi descoperită de Bogdan Petriceicu Hasdeu, a fost considerată primul text românesc scris cu litere latine.”, după cum subliniază conferențiarul universitar Dumitru Draica în Revista de Lingvistică și Cultură Românească.
Marea Schimbare: decizia care ne-a adus în Europa
Procesul de renunțare la alfabetul chirilic a fost accelerat de spiritul revoluționar de la 1848 și de Unirea Principatelor. Elita politică și culturală a vremii a înțeles un lucru crucial: pentru a moderniza țara și a o ancora în familia națiunilor europene, legăturile culturale cu Occidentul latin trebuiau întărite.
- Primul pas: în anii 1850, școlile din Muntenia și Moldova au început să introducă alfabete de tranziție.
- Decizia oficială: pe 8 februarie 1860, un ordin publicat în Monitorul Oficial a introdus alfabetul latin în administrația și învățământul din Muntenia.
- Generalizarea: Moldova a urmat exemplul în anul 1862. După Unirea din 1859, adoptarea alfabetului latin a devenit un simbol al noii națiuni române moderne.
Tranziția nu a fost însă una instantanee și lipsită de dispute aprige. Chiar și după decretul lui Cuza, alfabetul chirilic a continuat să fie folosit în corespondența personală și, mai ales, în scrierile Bisericii, până la începutul secolului XX.
Același Dumitru Draica detaliază complexitatea momentului: „În 1858 şi 1859 au decis Eforiile Şcolilor din Muntenia şi Moldova introducerea generală, în şcoală, a alfabetului latin. […] după Unirea din 1859, a fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti. Trecerea spre alfabetul latin s-a făcut, aşadar, treptat în tipografii, procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute, adesea, aprige…”
Așadar, data viitoare când vei lua un stilou în mână sau vei tasta pe un telefon, amintește-ți. Fiecare literă pe care o folosești nu este doar un semn, ci este rezultatul unei lungi și complexe călătorii istorice. O călătorie de la Est la Vest, de la o identitate împrumutată la una regăsită, o decizie conștientă care ne-a deschis drumul spre lumea căreia îi aparținem.
