Adevărul despre cum a despărțit Moise Marea Roșie: ce spun cercetătorii despre acest fenomen

Fie că suntem sau nu credincioși, cei mai mulți dintre noi au auzit despre cum a despărțit Moise Marea Roșie în timpul Exodului. Mai mulți specialiști susțin că episodul biblic în care Moise desparte apele pentru a permite poporului Israel să traverseze Marea Roșie ar putea fi real. Aceștia se bazează pe date și argumente științifice care indică faptul că un astfel de fenomen ar fi posibil în anumite condiții.

Una dintre cele mai cunoscute relatări biblice este traversarea Mării Roșii de către Moise și poporul evreu în timpul Exodului din Egipt. Deși majoritatea istoricilor consideră acest episod o simplă legendă fără fundament științific, cercetări recente sugerează că evenimentul ar fi fost, de fapt, posibil.

Cum a despărțit Moise Marea Roșie, iar armata faraonului a fost înghițită de mare

Acest episod biblic esențial pentru identitatea poporului evreu este relatat în Vechiul Testament, în cartea Exodul. Potrivit Bibliei, după ce Egiptul este lovit de cele zece plăgi, faraonul, impresionat de puterea lui Dumnezeu manifestată prin Moise, acceptă să elibereze poporul evreu din sclavie, permițându-le să plece spre Țara Făgăduinței.^[sursa]

Sub conducerea lui Moise, israeliții părăsesc Egiptul, călătorind de la Ramesses – identificat cu actualul Qantir – până la Succoth, care ar corespunde regiunii Wadi Tumilat, în apropiere de Delta Nilului. Urmând porunca divină, Moise și poporul său se lasă ghidați prin deșert de un stâlp de fum ziua și unul de foc noaptea. După mai multe zile de călătorie, evreii își așază tabăra la Pi-Hahiroth.

Între timp, faraonul, furios că a cedat în fața lui Moise, își strânge armata și pornește în urmărirea israeliților cu un mare contingent de care de luptă. În zorii zilei, israeliții zăresc armata egipteană apropiindu-se și, cuprinși de spaimă, cer ajutorul lui Moise.

Mânat de Duhul Sfânt, Moise ridică toiagul și, prin puterea divină, desparte apele Mării Roșii. Se formează un drum uscat pe fundul mării, permițând israeliților să traverseze în siguranță spre Peninsula Arabică. Între timp, stâlpul de foc și fum rămâne în urmă, blocând avansul egiptenilor.

După ce ultimul evreu ajunge pe celălalt mal, norul de fum se ridică, iar armata egipteană pătrunde și ea pe drumul dintre ape. Însă, în acel moment, Dumnezeu lasă apele să revină la locul lor, înecând soldații faraonului și punând capăt urmăririi.

Mit sau realitate?

Mulți oameni de știință consideră că episodul biblic al despărțirii Mării Roșii este doar o poveste, un mit fondator fără fundament real. Această viziune este susținută de faptul că, în mod tradițional, se crede că traversarea s-ar fi făcut prin Golful Aqaba, una dintre cele mai late și mai adânci părți ale Mării Roșii. Cu o lățime de aproximativ 25 de kilometri și o adâncime ce depășește 1.800 de metri, este greu de conceput că israeliții ar fi putut parcurge această distanță pe uscat.

Pe de altă parte, există cercetători care susțin că traversarea și despărțirea apelor au fost posibile, dar nu în Golful Aqaba, ci în Golful Suez. Această regiune, care astăzi separă Egiptul de Peninsula Sinai, este mult mai puțin adâncă și mai îngustă. Adâncimea medie a Golfului Suez este de aproximativ 40 de metri, dar în unele locuri scade chiar la 20 de metri, ceea ce ar fi făcut ca un fenomen natural să creeze un pasaj temporar de uscat.

O explicație științifică: Moise și mareea

Doctorul Bruce Parker, cercetător la National Oceanic and Atmospheric Administration, sugerează că Moise ar fi traversat Golful Suez prin cea mai îngustă și mai puțin adâncă porțiune, profitând de fenomenul mareei. Mai exact, el ar fi așteptat momentul când mareea joasă retrăgea apele pentru câteva ore, lăsând descoperit fundul mării.

Se presupune că Moise, rătăcind prin acele regiuni, ar fi observat acest fenomen și l-ar fi folosit în avantajul său. De altfel, cunoștințele despre maree erau folosite frecvent în lumea antică. Caravanele comerciale aveau trasee bine stabilite pentru a traversa Marea Roșie în perioadele de reflux, iar chiar și trupele lui Napoleon au reușit să facă acest lucru în 1789, traversând călare în timpul mareei scăzute.

În acest scenariu, Moise ar fi așteptat momentul oportun și ar fi condus poporul evreu într-o traversare rapidă a porțiunii de uscat apărute în urma retragerii apelor. Însă egiptenii, care îi urmăreau, ar fi ajuns prea târziu, exact în momentul în care mareea începea să crească, surprinzându-i și înecându-i.

„El cunoștea foarte bine aștrii nopții și metodele străvechi de predicție a mareei. Se baza pe mișcările Lunii.”, a explicat Bruce Parker pentru publicația Ancient Origins.

O altă teorie: puterea vânturilor estice

O altă ipoteză este susținută de profesorul Paldor de la Universitatea din Ierusalim, care sugerează că nu mareea, ci vânturile puternice de est ar fi fost cauza despărțirii apelor. Conform acestei teorii, rafalele de vânt ar fi împins efectiv apele într-o parte, dezvăluind fundul mării într-o zonă mai puțin adâncă.

Biblia face referire la un fenomen similar: „Dumnezeu a făcut ca vânturile puternice de est să bată toată noaptea, iar apele au fost despărțite și fundul mării dat în vileag.” (Exodul, Vechiul Testament)

Profesorul Paldor susține că vânturile estice pot atinge viteze de până la 100 km/h, fiind suficient de puternice pentru a forța apele să se retragă temporar și să creeze un culoar de uscat.

Marea Roșie sau Marea de Stuf?

O teorie alternativă sugerează că episodul biblic al traversării Mării Roșii ar putea fi rezultatul unei confuzii lingvistice. În textele originale, se menționează că Moise și poporul evreu au trecut prin „Yam Suf”, care a fost tradus ca „Marea Roșie”. Însă traducerea exactă a acestui termen ar fi „Marea de Stuf”, ceea ce schimbă complet locația evenimentului.

Conform acestei ipoteze, israeliții nu ar fi traversat Marea Roșie propriu-zisă, ci Lacul Tannis, aflat în apropierea actualului Lac Manzala, în Delta Nilului. Această variantă ar explica mai ușor fenomenul despărțirii apelor, având în vedere caracteristicile geografice ale zonei.

Cercetătorul Carl Drew susține că Lacul Tannis ar fi fost supus unui fenomen similar celui descris de profesorul Paldor, în care vânturile puternice de est ar fi împins apele și ar fi creat un pasaj temporar de uscat. Simulările realizate de echipa lui Drew indică faptul că, dacă vântul ar fi suflat timp de opt ore cu o viteză de aproximativ 100 km/h, apele lacului s-ar fi retras suficient pentru a permite traversarea.

Potrivit calculelor, israeliții ar fi avut la dispoziție aproximativ patru ore pentru a parcurge o distanță de cinci kilometri. După acest interval, vântul s-ar fi oprit, iar apele ar fi revenit rapid la poziția inițială, înecând orice urmăritor aflat în mijlocul traversării.