Alexandru Odobescu, o minte luminată cu un sfârşit tragic

Alexandru Odobescu s-a născut în data de 23 iunie 1834, la București, în Ţara Românească. A fost al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș.

Educația și-a început-o în casa părintească, ca elev al institutorului Bârzotescu. În anul 1848, Alexandru Odobescu a devenit elev al Colegiului Sf. Sava. A susţinut examenul cu Petrache Poenaru, cel care era urmașul lui Gheorghe Lazăr. Acolo a fost coleg cu Theodor Aman, viitorul mare pictor, și cu Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Mihai Eminescu în Epigonii. Din această perioadă datează prima sa încercare literară, respectiv Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți.

Studiile lui Alexandru Odobescu

În anul 1850, Alexandru Odobescu a plecat la studii în Franța, la College de France, din Paris, acolo unde i-a avut ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet. Aceştia erau susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene. În timpul studiilor de la Paris, Odobescu a aderat la Societatea Studenților Români.

Totodată, împreună cu alți studenți români de la Paris, în data de 14 februarie 1851, a înfiinţat Junimea Românească, o societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați, precum Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti sau Gheorghe Magheru.^[sursa]

Alexandru Odobescu a studiat atât arheologia cât și literatura greacă și latină. Astfel, a tradus 13 poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei, ambele ale lui Homer, precum și primul cânt al Georgicelor, a lui Virgiliu. Tot atunci, a scris poema Oda României, apărută mai târziu, în anul 1855, în revista România literară, a lui Vasile Alecsandri.

La 13 decembrie 1853 Alexandru Odobescu își susține bacalaureatul în litere. S-a înscris apoi la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu a terminat-o, întrucât nu s-a prezentat la examenul de licență.

În anul 1855, Alexandru Odobescu s-a întors în ţară şi a început o carieră de funcționar public. A fost numit șef de masă la Postelnicie (postelnicul era dregătorul cel mai apropiat de persoana voievodului), apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.

O căsnicie cu probleme şi o dependenţă puternică

Se spune că Alexandru Odobescu a devenit un fel de Don Juan. În vraja lui a căzut, în anul 1858 Alexandra (Sașa) Prijbeanu, fiica boieroaicei Ruxandra Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff. Ţarul Nicolae I al Rusiei i-a interzis generalului Kiseleff să-și recunoască cei șase copii pe care i-a avut cu Ruxandra în afara căsătoriei. Astfel, Alexandru Odobescu avea să fie ginerele contelui rus doar în accepțiunea familiei extinse a acestuia.

Este posibil ca această poziţie frustrantă să fi favorizat mai târziu înșelarea fără menajamente a soției. Aceste escapade amoroase ale profesorului Odobescu, cel care preda arheologia la Universitatea din București, au devenit în epocă prilejuri de bârfe și cancanuri. Cu toate acestea, în anul 1865 avea să se nască fiica sa şi a Saşei, Ioana.

În anul 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În anul 1863 a devenit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor (Afacerilor) Străine.

În anul 1866, Odobescu a făcut săpături arheologice la Pietroasa, judeţul Buzau. Acolo a fost descoperit celebrul Tezaur de la Pietroasa, o colecție de obiecte din aur și pietre prețioase, de origine gotică. Tezaurul datează din secolul al IV-lea d.Hr. și este format din 22 de piese, dintre care cele mai cunoscute sunt fibula cu vultur (o broșă în formă de pasăre), patera cu Medusa (un vas cu capul unei gorgone) și colanul cu inscripție runică (un lanț cu litere gotice). Din păcate, acest tezaur a fost pierdut mai târziu, după ce a fost trimis la Moscova, pentru a fi „în siguranţă”.

În anul 1867, însoţit de fiica şi sotia sa, a plecat la Paris pentru a definitiva pavilionul românesc din cadrul Expozitiei universale. A dus cu sine Tezaurul de la Pietroasa pentru a fi arătat lumii. Având probleme de sănătate, un doctor parizian i-a prescris un tratament antinevralgic cu morfină.

„În timpul studiilor pariziene, un medic i-a prescris tratament antinevralgic pe bază de morfină pentru contracararea unei gute rebele. Această boală a stat la originea groaznicului viciu al lui Odobescu.”, spunea criticul literar Nicolae Manolescu. „Am o durere reumatică insuportabilă deasupra sânului drept. Sunt niște junghiuri ascuțite care mă chinuie fără încetare.”, a scris Alexandru Odobescu în propriul jurnal, în anul 1889.

Remediile prescrise, din păcate, erau adevărate droguri. Stau mărturie rândurile așternute pe hârtie de omul politic și trimise amicului Simion Mehedinți: „Sunt încă tare ostenit de chininele, morfinele, antipirinele și alte spurcăciuni înghițite în boala mea.” Cu alte cuvinte, Alexandru Odobescu dobândise o puternică dependență de narcotice.

Opera academicianului Alexandru Odobescu

În data de 10 septembrie 1870, Alexandru Odobescu a fost ales membru al Societății Academice Române (aceasta este vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. A ţinut la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric, în anul 1872.

În anul 1873, Alexandru Odobescu a fost ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în anul 1874 a fost numit director al Teatrului Național din București.

Tot în anul 1874, în cadrul Academiei Române, a criticat Dicționarul limbii române al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”. În același an, a lansat eseuul Pseudo-Kinegeticos.

În anul 1877 a fost publicat, sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu, volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul, de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861-1863 în Revista Română). A scris apoi Curs de arheologie şi Istoria arheologiei.

În anul 1879, Alexandru Odobescu a fost ales secretar general al Academiei Române. În anul 1880 s-a stabilit din nou la Paris, pentru un an, unde a fost numit secretar de legație.

În anul 1889, a fost publicată la Paris Le Trésor de Pétrossa („Tezaurul de la Pietroasa”), o amplă monografie de arheologie istorică în limba franceză. Lucrarea este considerată o capodoperă a arheologiei europene și o operă de referință pentru studiul tezaurului de la Pietroasa.

Relaţia fatală dintre Alexandru Odobescu şi amanta sa, cu 30 de ani mai tânără

După parcurgerea unui traseu exemplar, plin de realizări şi succese, primii nori negri din viaţa lui Alexandru Odobescu au apărut în jurul vârstei de 55 de ani, odată cu deteriorarea progresivă a stării sale de sănătate. Spre 60 de ani, a apărut aşa-numitul „sindrom Lolita”, iar Odobescu a fost tentat să spună că a întâlnit marea dragoste a vieţii sale, în persoana unei femei cu mult mai tinere.

În anul 1892 „devin publice sentimentele sale pentru o altă persoană şi încearcă să-i explice soţiei sale această stare critică prin care trece”, conform celor spuse de Constantin Cubleşan. Pasiunea sa s-a îndreptat spre Hortensia Keminger, pe care însuşi Alexandru Odobescu a numit-o înainte de a se stinge „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele”.

Hortensia Keminger era profesoară de geografie la o şcoală de fete din Bucureşti. Cu 30 de ani mai tânără decât Odobescu, Hortensia avea deja doi soţi la activ. Primul a fost dramaturgul Alexandru Davila (între 1885 şi 1888, mariaj din care au rezultat doi copii) şi Dumitru Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu (între anii 1890 şi 1891, când soţul i-a murit bolnav de mielită).

„Odobescu îşi îndepărtează soţia la Curtea de Argeş. O imploră apoi să-i redea libertatea. Soţia, Saşa, se arată plină de îngăduinţă.”, povesteşte istoricul Ion Bulei. În mod uluitor, se pare că Saşa i-a cerut Hortensiei să se căsătorească cu soţul său. Tânăra a respins această propunere.

Moartea lui Alexandru Odobescu

În acest context, de pasiune incontrolabilă, refuzul venit din partea Hortensiei l-a determinat pe Odobescu să-şi ia singur viaţa. În noaptea de 6/7 Noiembrie 1895, a avut loc prima tentativă. Nu a reuşit, doza fiind prea mică. Unele voci au speculat că ar fi încercat astfel să o determine pe iubita care-l respingea să se întoarcă la el.

A luat apoi o doză mai puternică de morfină, în noaptea de 8/9 noiembrie 1895, pentru ca în ziua următoare să-şi afle sfârşitul. Avea 61 de ani.

Cu câteva ore înainte de gestul fatal, Alexandru Odobescu i s-a adresat prietenului său Anghel Demetriescu. I-a spus acestuia într-o epistolă memorabilă: „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”.

Saşa i-a iertat infidelitatea soţului său și i-a rămas alături până la moartea acestuia. Ea a mai trăit până în anul 1919, decedând la vârsta de 77 de ani. 

Hortensia, în schimb, a trăit până în anul 1953. S-a mai căsătorit o dată, chiar în anul morţii lui Alexandru Odobescu. Peste ani, i s-a descoperit jurnalul intim, extrem de laborios si de interesant. În ceea ce priveşte relaţia cu Alexandru Odobescu, au fost scrise doar câteva fraze. Atât a însemnat Odobescu pentru ea.