Animale care hibernează și lucruri interesante despre acestea

Când ne gândim la animale care hibernează imaginea clasică este, fără îndoială, cea a ursului moțăind în bârlogul său. Însă realitatea este mult mai complexă și mai spectaculoasă. Urșii sunt departe de a fi singurii maeștri ai acestui somn profund; planeta noastră găzduiește o diversitate uimitoare de viețuitoare care adoptă această strategie fascinantă de supraviețuire.

Animale care hibernează: de ce o fac?

Hibernarea este o adaptare incredibilă, o stare de activitate redusă la minimum, în care metabolismul încetinește dramatic. Gândiți-vă la o temperatură corporală mult mai scăzută, o respirație abia perceptibilă și un ritm cardiac extrem de lent. Această „pauză” metabolică, cunoscută științific și ca heterotermie sezonieră, este declanșată cel mai adesea de sosirea iernii și de dificultatea găsirii hranei.^[sursa]

Principalul scop al hibernării este conservarea prețioasei energii într-o perioadă când resursele alimentare sunt limitate. Pentru a reuși acest lucru, un animal cu sânge cald (endoterm) își încetinește „motorul” intern – rata metabolică – ceea ce duce, implicit, la scăderea temperaturii corpului.

Durata acestei stări de latență variază enorm: de la câteva zile la săptămâni sau chiar luni întregi, fiind influențată de specie, temperatura mediului înconjurător, anotimp și condiția fizică a animalului. Pregătirea este esențială: înainte de a intra în hibernare, animalele trebuie să acumuleze suficiente rezerve energetice (sub formă de grăsime, de obicei) pentru a traversa cu bine această perioadă de repaus, care poate dura întreaga iarnă.

Desigur, nu toate animalele înfruntă iarna dormind. Multe, precum majoritatea păsărilor, au dezvoltat o altă strategie ingenioasă: migrația. Ele călătoresc spre climate mai blânde, unde resursele de hrană rămân abundente, permițându-le să-și continue viața activă.

Animale care hibernează: o diversitate uimitoare

Urșii

Deși sunt un simbol al hibernării, doar patru specii recurg la un somn de iarnă (ursul negru american, ursul negru asiatic, ursul brun și ursul polar). Interesant este că starea lor nu este considerată o hibernare „adevărată” de către toți specialiștii, ci mai degrabă o stare de toropeală (torpor). Temperatura corpului lor scade doar ușor și pot fi treziți relativ ușor. Mai mult, femelele gestante nasc și își alăptează puii în timpul acestei perioade.

Totuși, la fel ca hibernatorii veritabili, ritmul cardiac al urșilor încetinește considerabil (la ursul negru, de la 40-50 la doar 8 bătăi pe minut) și pot rezista perioade impresionante fără hrană sau apă – până la 100 de zile.

Marmotele

Campioanele somnului prelungit! Aceste rozătoare pot hiberna până la opt luni pe an. Cele patru luni de activitate sunt dedicate exclusiv reproducerii și acumulării rezervelor pentru următoarea „mare odihnă”. În timpul hibernării, funcțiile lor vitale scad la niveluri incredibile: doar 2-3 respirații pe minut, iar inima, care în mod normal bate cu 120 de pulsații pe minut, încetinește la doar 3-4 bătăi.

Aricii

Acești mici insectivori sunt maeștri ai hibernării profunde, unii putând dormi neîntorși întreaga iarnă. Temperatura corpului le scade dramatic, iar respirația devine aproape imperceptibilă.

Aricii dispun de un tip special de țesut adipos (grăsime brună) capabil să genereze căldură mult mai rapid decât grăsimea obișnuită. Acest mecanism de „încălzire de urgență” se activează dacă temperatura ambientală scade periculos de mult: inima începe să bată mai repede, generând căldură, ceea ce îi trezește pentru scurt timp, doar pentru a adormi la loc odată ce pericolul a trecut.

Liliecii

Lăsați în liniște, liliecii pot stabili recorduri de durată a hibernării. În sălbăticie, s-a înregistrat că liliacul mare brun ( Eptesicus fuscus) hibernează timp de 64-66 de zile consecutive. Însă un record uimitor a fost stabilit în captivitate: un liliac a hibernat timp de 344 de zile! În această perioadă, nu se hrănesc, dar se pot trezi ocazional pentru a bea apă.

Transformările fiziologice sunt extreme: pulsul le scade de la aproximativ 1000 de bătăi pe minut în zbor la doar 25 în hibernare, iar unele specii pot avea pauze respiratorii de până la două ore!

Țestoasele de uscat

Și aceste reptile intră în rândul hibernatorilor. Durata somnului lor de iarnă variază în funcție de locație și subspecie, putând ajunge de la 77 până la 154 de zile sau chiar mai mult. Ritmul cardiac scade la un nivel incredibil: o singură bătaie la fiecare 5-10 minute.

Mai mult, în timpul hibernării, nu au nevoie să respire prin plămâni, deoarece absorb suficient oxigen direct prin piele (respirație cutanată). Această adaptare le face însă extrem de sensibile la schimbările de mediu; o trezire prematură le poate fi fatală.

Șerpii jartieră (Thamnophis sirtalis)

O strategie diferită o adoptă acești șerpi: hibernarea comunală. În loc să se retragă singuri, ei se adună în grupuri mari pentru a înfrunta frigul. În zone cu ierni deosebit de aspre, cum ar fi în Canada, se pot găsi sute, uneori chiar mii de șerpi înghesuiți în același adăpost subteran (hibernacul) pentru a conserva căldura. Odată cu venirea primăverii și topirea zăpezii, ies la suprafață pentru a se bucura de căldura soarelui.

Melcii

Melcii de uscat au o metodă ingenioasă de a se pregăti pentru hibernare (sau estivație, în perioadele de secetă). Se retrag complet în cochilia lor și sigilează deschiderea cu un „capac” temporar format din mucus uscat, numit epifragm. Acesta îi protejează de deshidratare. În această stare, consumul de energie este minim, iar nevoia de hrană dispare complet.

În regiunile cu secetă prelungită, unii melci pot rămâne în această stare latentă timp de ani de zile!

Bondarii

În lumea bondarilor, doar regina supraviețuiește iernii. Odată cu scăderea temperaturilor, masculii și albinele lucrătoare mor. Regina fecundată caută un adăpost potrivit – o gaură în pământ, o scorbură de copac putred sau un strat gros de frunze uscate – unde va hiberna singură.

Va ieși din adăpost 6-8 luni mai târziu, odată cu încălzirea vremii, își va reactiva metabolismul, va găsi un loc propice pentru cuibărit și va fonda o nouă colonie.

Lemurii pitici

Aceste primate mici pot fi întâlnite în pădurile uscate din vestul și sudul Madagascarului, însă doar în sezonul activ. Restul timpului, aproximativ șase luni pe an, și-l petrec hibernând. O adaptare remarcabilă este capacitatea lemurului pitic cu coadă grasă (Cheirogaleus medius) de a stoca rezerve considerabile de grăsime în coada sa.

Această grăsime, acumulată în lunile calde prin consumul abundent de hrană, îi asigură energia necesară pentru a supraviețui lungii perioade de hibernare.