Antoninus Pius: viaţa împăratului roman al păcii și pietății

Având o domnie renumită în antichitate pentru pace, pietate, prudență și corectitudine, ar putea fi Antoninus Pius cel mai mare împărat roman?

Titus Aelius Hadrianus Antoninus Augustus Pius, cunoscut în istorie ca împăratul roman Antoninus Pius, a fost o adevărată anomalie în peisajul imperial roman. Istoria sa nu conține relatări despre fapte militare extraordinare, discursuri vibrante adresate armatelor imperiului sau episoade de privațiuni și excese șocante.

Dimpotrivă, Antoninus a rămas în Italia, concentrându-se pe administrarea imperiului, așa cum îl moștenise de la Hadrian, și trăind, în rest, viața unui aristocrat roman exemplar. În continuare, sunt prezentate 8 aspecte esențiale din viața împăratului roman Antoninus Pius.^[sursa]

Cinstește-ți tatăl (adoptiv): Antoninus Pius și Hadrian

Antoninus Pius s-a născut în anul 86 d.Hr. în orașul antic Lanuvium, la mică distanță de sud-estul Romei, într-o familie aristocrată originară din Nemausus (Nîmes-ul de astăzi), în sudul Franței. Tatăl său, Titus Aurelius Fulvus, a fost consul în anul 89 d.Hr. și provenea dintr-o familie cu tradiții politice care susținea taberele conservatoare în politica imperială. Bunicul său, de asemenea numit Titus Aurelius Fulvus, l-a sprijinit cu înțelepciune pe împăratul Vespasian în timpul Războiului Civil din perioada 68-69 d.Hr. și a fost recompensat corespunzător sub dinastia Flaviilor.

Moartea tatălui său, la scurt timp după consulat, a făcut ca Antoninus să fie crescut de bunicul său matern, Gnaeus Arrius Antoninus, un aristocrat roman la fel de respectat. Antoninus Pius s-a căsătorit cu Annia Galeria Faustina cea Bătrână, cu care a avut o căsnicie lungă și fericită între anii 110 și 115 d.Hr. Faustina era, de fapt, rudă cu împărăteasa Vibia Sabina, soția nefericită a lui Hadrian, aducându-l astfel pe Antoninus mai aproape de cercul imperial.

Antoninus Pius a urmat cariera tipică pentru tinerii nobili romani, îndeplinind funcțiile de chestor, pretor și excelând ca proconsul (guvernator) al provinciei Asia în perioada 134-135 d.Hr. Fiind deja un favorit al lui Hadrian, abilitățile sale administrative i-au fost de mare folos. A fost desemnat moștenitor de către Hadrian în februarie 138 d.Hr. Cu toate acestea, Antoninus nu a fost prima alegere. A fost ales de Hadrian doar după ce Lucius Aelius murise, și mai mult, cu condiția ca Antoninus să îi adopte la rândul său pe Marcus Annius Verus și Lucius Verus.

Când Hadrian a murit în anul 138 d.Hr., relația sa tensionată cu Senatul Roman, căci ordonase execuția mai multor senatori în timpul domniei sale, a făcut ca Senatul să fie reticent în a-i acorda onorurile obișnuite, inclusiv recunoașterea statutului său divin. Totuși, una dintre primele acțiuni ale lui Antoninus ca împărat a fost să preseze Senatul pentru a-l recunoaște pe Hadrian ca divinitate.

Se crede că acest act de pietate și datorie filială față de tatăl său adoptiv i-a adus titlul de „Pius”. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm cât de benefic ar fi fost pentru noul împărat să aibă un tată divinizat, conferindu-i astfel legitimitate propriei sale domnii. Oricât de pios ar fi fost, este evident că Antoninus Pius a fost un abil operator politic.

Un împărat cumpătat, un imperiu prosper

Domnia lui Antoninus ca împărat a fost caracterizată de o stabilitate și sensibilitate remarcabile. Pietatea sa, reflectată în onoarea acordată predecesorului său, a fost însoțită de o intervenție în favoarea senatorilor condamnați de Hadrian. Administrația imperială, potrivit dovezilor epigrafice, a fost deosebit de conservatoare în timpul domniei lui Antoninus. Un grup strâns unit de familii senatoriale a colaborat cu împăratul pentru a supraveghea conducerea imperiului, iar încrederea pe care Antoninus le-a acordat-o se vede din faptul că nu a părăsit niciodată Italia în timpul domniei sale.

Acest stil de guvernare a fost bine primit în antichitate, scriitori precum Aurelius Victor lăudând faptul că oamenii din imperiu îl percepeau mai degrabă ca pe un părinte sau patron, decât ca pe un stăpân sau împărat.

Ca și alți împărați romani, Antoninus Pius a supervizat vaste proiecte de construcție în întregul Imperiu, inclusiv în Roma. Cea mai faimoasă moștenire arhitecturală a sa în oraș este templul colosal al lui Antoninus și al Faustinei din Forumul Roman, care a fost ulterior reutilizat de Biserica Catolică ca Biserica San Lorenzo din Miranda.

Multe dintre activitățile sale în oraș au fost orientate către reconstrucția și restaurarea unor repere importante, printre care se numără, conform Historia Augusta, Pons Sublicius, cel mai vechi pod peste Tibru din Roma. Aceasta a fost o temă recurentă a domniei lui Antoninus, orientată mai puțin spre construirea de monumente ostentative și mai mult spre acele proiecte care aduceau beneficii reale populației imperiale, cum ar fi băile din Ostia și arterele vitale ale infrastructurii imperiale: drumuri, poduri și apeducte.

Pace și prosperitate: Antoninus, armata și economia

Pe lângă evlavia sa, Antoninus este bine cunoscut ca împărat roman pentru abordarea sa pașnică în gestionarea imperiului. Fie că a fost o cauză sau o consecință a deciziei sale de a nu părăsi niciodată Italia, perioada domniei sale – din anul 138 până în 161 d.Hr. – a fost cea mai pașnică din întreaga istorie imperială a Romei.

În acești 23 de ani, nu au fost purtate războaie de cucerire sau campanii punitive împotriva vecinilor Romei. Deși au existat câteva episoade de tulburări violente în imperiu, acestea au fost în general rezultatul rivalităților dintre administratorii romani ambițioși, mai degrabă decât al amenințărilor externe.

Stilul de guvernare al lui Antoninus a fost atât de bine structurat încât, chiar și în cazul unei tentative de uzurpare, împăratul a permis Senatului să facă dreptate celor care au încercat să preia puterea. În alte părți ale imperiului, nu au existat revolte majore, precum cele pe care Hadrian a trebuit să le înăbușe în Iudeea, iar Antoninus Pius a ales să respecte strategia imperială a predecesorului său, recunoscând limitele imperiului.

Armatele imperiului, aflate departe de Italia, erau informate despre noul lor împărat prin reprezentările sale de pe monede. Deși nu a vizitat personal frontierele imperiului pentru a se întâlni cu trupele, soldații erau cu siguranță la curent cu imaginea și ideile împăratului prin intermediul acestor monede.

De fapt, economia și monedele au jucat un rol central în domnia lui Antoninus. În ciuda numeroaselor sale proiecte de construcție în imperiu și în capitală, a reușit să lase un surplus substanțial – aproximativ două milioane și jumătate de sesterți – în trezoreria imperială la moartea sa. Cu toate acestea, nu a fost avar în privința impozitelor, fiind renumit pentru faptul că le-a suspendat în orașele afectate de dezastre naturale.

Un om care iubeşte, nu unul care poartă războaie: Antoninus Pius și Faustina

Căsătoria lui Antoninus cu Faustina cea Bătrână a fost una fericită și norocoasă. Nu doar că legăturile familiale ale Faustinei par să fi contribuit direct la cariera lui Antoninus (și la eventualul său statut de moștenitor imperial), dar, spre deosebire de alte căsnicii imperiale, se pare că între cei doi a existat dragoste și afecțiune sinceră.

Împreună, Antoninus şi Faustina au avut patru copii: doi fii și două fiice. Din păcate pentru cuplu, trei dintre copii, ambii fii și una dintre fiice, au murit înainte de anul 138 d.Hr. Singurul copil supraviețuitor, Annia Galeria Faustina Minor (cunoscută și ca Faustina cea Tânără), a crescut și a devenit împărăteasă, fiind soția lui Marcus Aurelius și mama viitorului împărat Commodus. Ca o reflectare a importanței sale pentru Antoninus și a rolului său de mamă imperială, Senatul i-a acordat titlul de Augusta, un semn de respect public și o clară recunoaștere a statutului său.

Când Faustina a murit în anul 141 d.Hr., Antoninus Pius a fost profund afectat de pierderea soției sale. Durerea sa s-a reflectat într-o serie de monumente magnifice în capitala imperială. Cel mai important dintre acestea este, desigur, Templul Faustinei divinizate, la care se va adăuga cultul lui Antoninus după moartea sa, din Forumul Roman. Templul a fost construit în onoarea divinizării sale de către Senat, iar o serie de monede au fost emise cu inscripția DIVA FAUSTINA pentru a se asigura că întreaga populație a imperiului știa de alăturarea sa zeilor.

Cu toate acestea, cea mai sugestivă reprezentare a acestei divinizări apare într-un relief sculptat de la baza Columnei lui Antoninus Pius, care este acum expus în Muzeele Vaticanului. Amplasată în Campus Martius de către Marcus Aurelius pentru a-l onora pe predecesorul său decedat, decorurile ornamentate în relief de pe baza (din păcate, singura parte care a supraviețuit din monument) includ o reprezentare a Faustinei și a lui Antoninus purtați de un Genius înaripat în timp ce urcă spre ceruri.

Evaluarea lui Antoninus: sursele istorice

Interpretarea domniei lui Antoninus poate fi o provocare pentru istorici. Deși a supravegheat probabil cea mai liniștită perioadă din istoria imperială a Romei, viața și domnia acestui împărat nu sunt bine documentate în sursele contemporane. Singura biografie completă care a supraviețuit se găsește în Historia Augusta, o colecție de biografii imperiale scrise la sfârșitul secolului al IV-lea, dar adesea bogată în falsuri scandaloase și bârfe.^[sursa]

Cu toate acestea, în cazul împăraților anteriori, este adesea posibil să se identifice elemente de adevăr în acest text. Relatarea domniei lui Antoninus scrisă de Cassius Dio, un senator grec care a trăit în timpul împăraților Severieni, este din păcate aproape complet pierdută. Doar câteva fragmente au supraviețuit.

Istoricii s-au întrebat dacă lipsa conflictelor din imperiu în timpul domniei lui Antoninus Pius a fost responsabilă pentru absența unei bogate istoriografii contemporane. Este semnificativ faptul că domniile lui Lucius Verus și Marcus Aurelius, care au urmat lui Antoninus, marcate de război, violență și o ciumă teribilă, i-a determinat pe istorici să revină la scris.

Domnia lui Antoninus Pius poate fi reconstituită și prin anecdote și tradiții păstrate de istoricii ulteriori. Viitorul împărat Iulian, scriind în secolul al IV-lea, subliniază simțul economic riguros al lui Antoninus, caracterizându-l drept un „împărțitor de chimen”. Istoricul Eutropius oferă un portret mai echilibrat, descriind reputația solidă a lui Antoninus: „un om de caracter înalt, care poate fi comparat pe bună dreptate cu Numa Pompilius [al doilea rege legendar al Romei și un om al legii]”.

În alte cazuri, domnia lui Antoninus poate fi reconstituită prin dovezi arheologice, inclusiv numismatice (monede), arheologice și epigrafice (inscripții). De fapt, dovezile epigrafice sunt bogate în exemple ale relației pe care împăratul roman o avea cu provinciile imperiului pe care nu le-a vizitat niciodată. Au supraviețuit numeroase exemple ale răspunsurilor sale la petițiile orașelor din imperiu care solicitau intervenția împăratului pentru a rezolva diverse probleme locale.

Marginile imperiului și dincolo de ele: Antoninus, Britania și China

În ciuda deciziei sale de a rămâne în Italia, Antoninus Pius a rămas activ implicat în administrarea imperiului și era foarte conștient de evenimentele din afara Romei. Deși domnia sa a fost una a păcii, Antoninus a ordonat o incursiune agresivă în nordul Britaniei. Conduși de Quintus Lollius Urbicus, un guvernator de origine africană (numidiană), romanii au invadat sudul Scoției, obținând o serie de victorii notabile și împingând granița imperială dincolo de cea stabilită de Zidul lui Hadrian.

Pentru a marca noua graniță imperială – care se întindea de la Firth of Forth până la Firth of Clyde – a fost construit Zidul Antonin. Zidul Antonin era diferit de fortificația hadrianică anterioară, fiind construit predominant din pământ, nu din piatră. Lipsa beneficiilor în urma dobândirii acestui teritoriu suplimentar – terenul era sterp – și costurile mari ale menținerii noii fortificații i-au făcut pe unii să se întrebe dacă întreaga campanie nu a fost inițiată doar pentru a-i oferi lui Antoninus o victorie militară modestă, care să-i întărească legitimitatea ca împărat.

Antoninus nu s-a concentrat doar asupra nordului. Acesta este împăratul responsabil pentru ceea ce se crede a fi prima misiune diplomatică a Romei în China. Un grup de emisari care pretindeau că au fost trimiși de la Roma au ajuns în China, la curtea împăratului Huan (din dinastia Han), în anul 166 d.Hr. Consemnat în Hou Hanshu sau Cartea Han de mai târziu, aceștia sunt descriși ca fiind trimiși de „regele Daqin”, adică Roma. Istoricul chinez subliniază că acesta este primul caz de contact direct între China și Roma.

Deși împăratul roman în cauză ar putea fi și Marcus Aurelius (care domnea în anul 166 d.Hr. și se mai numea și Antoninus), descoperirea unor medalioane de aur din timpul domniei lui Antoninus, găsite în Extremul Orient, indică o relație între cele două mari puteri. O serie de monede romane din perioada imperială au fost descoperite în China, în special la Xi’an, și se pare că romanii erau interesați de bunurile de lux produse în Extremul Orient, în special de mătase.

O succesiune divizată: Antoninus, Marcus Aurelius și Lucius Verus

Deși moartea prematură a copiilor de sex masculin ai lui Antoninus și Faustinei a însemnat că succesiunea puterii imperiale va trebui să implice alți actori, aceasta fusese deja garantată de Hadrian. Adoptarea lui Antoninus ca moștenitor a fost condiționată de viitorul împărat. La rândul său, acesta i-a adoptat pe Marcus Annius Verus și Lucius Verus, rude ale lui Lucius Aelius, prima alegere a lui Hadrian ca succesor, care murise înainte de a putea prelua tronul.

Pentru a confirma adoptarea celor doi tineri în casa imperială, Antoninus l-a pus pe Marcus să își anuleze logodna cu Ceionia Fabia. În schimb, Marcus urma să se căsătorească cu Faustina cea Tânără, singurul copil supraviețuitor al lui Antoninus și al Faustinei. Implicarea lor în treburile statului de la o vârstă fragedă le-a consolidat și mai mult poziția de moștenitori imperiali. Până în anul 140 d.Hr., Marcus fusese deja numit consul (în parteneriat cu Antoninus) și primise titlul de Cezar, o indicație clară a statutului său în imperiu.

Moartea lui Antoninus Pius

Domnia îndelungată a lui Antoninus, înclinația sa spre pace și guvernarea eficientă au făcut ca el să fie unul dintre puținii împărați romani care a murit de bătrânețe. Când a murit în cele din urmă, în anul 161 d.Hr., avea 74 de ani. De ceva vreme manifestase semne de slăbiciune și bătrânețe. Historia Augusta notează că statura sa, cândva impunătoare, fusese redusă de aplecarea cauzată de vârstă, până la punctul în care a ajuns să poarte stative de lemn pentru a se menține în picioare.

În conformitate cu caracterul său, Antoninus a avut chiar și simțul practic de a muri în condiții demne. După ce a realizat că starea sa se înrăutățește – se spune că o porție deosebit de mare de „brânză alpină” i-ar fi provocat o febră severă – l-a chemat la el pe Marcus Aurelius și i-a încredințat oficial conducerea imperiului. A murit la moșia sa de la țară din Lorium, dar trupul său a fost adus la Roma, unde rămășițele sale au fost înhumate în Mausoleul lui Hadrian. La fel ca iubita sa soție Faustina, Antoninus a fost divinizat.

Antoninus Pius, unul dintre „Cei cinci împărați buni”

Va mai trece ceva timp până când un alt împărat se va bucura de o domnie la fel de lungă ca cea a lui Antoninus. Abia după Constantin cel Mare, la începutul secolului al IV-lea, un alt împărat îl va detrona ca al doilea cel mai longeviv monarh roman. Succesorul său, Marcus Aurelius, ar putea fi considerat o figură mai proeminentă, dar, având în vedere că domnia sa a inaugurat o perioadă de războaie interne – romani împotriva barbarilor și romani împotriva romanilor – se poate spune că apogeul imperiului roman trecuse deja în momentul în care Antoninus a murit în anul 161 d.Hr.

Pacea și pietatea care au caracterizat domnia lui Antoninus au făcut ca el să fie oarecum neglijat de publicul modern. Spre deosebire de nebunia lui Nero, cruzimea lui Commodus sau depravarea lui Elagabal, Antoninus nu a oferit mult material pentru scenariști, dramaturgi sau artiști care să exploreze drame și scandaluri. Cu toate acestea, alimentați de laudele romanilor înșiși, istoricii Romei au fost deosebit de binevoitori față de Antoninus. Guvernarea sa fermă, dar corectă – și mai ales relația sa cu Senatul (spre deosebire de o autocrație evidentă) – a oferit un teren fertil pentru elogii.

Cel mai faimos dintre toți este probabil Edward Gibbon, istoricul iluminist și autor al lucrării „The Decline and Fall of the Roman Empire” („Declinul şi căderea Imperiului Roman”). Gibbon l-a prezentat pe Antoninus Pius drept penultimul dintre „Cei cinci împărați buni”.

Referindu-se la Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus și Marcus Aurelius, Gibbon a scris: „Dacă un om ar fi chemat să stabilească perioada din istoria lumii în care condiția rasei umane a fost cea mai fericită și prosperă, el ar numi, fără ezitare, perioada care s-a scurs de la moartea lui Domițian până la venirea lui Commodus”. Poate că nu a fost prima alegere a lui Hadrian ca succesor, dar puțini ar putea contesta faptul că Antoninus Pius a lăsat moștenitorilor săi un imperiu în stare foarte bună. Era o culme pe care, probabil, imperiul nu avea să o mai atingă niciodată.