Fecioara de la Parepa: cum a reușit o fetiță de 12 ani să construiască o biserică după ce L-a văzut pe Dumnezeu

Înainte și după Revoluție, ecourile unor povești ieșite din comun au înconjurat o femeie din Parepa, Prahova: Maria Petre, cea supranumită „Fecioara de la Parepa”. Despre ea se șoptea că deținea harul vindecării, că propovăduia neîncetat credința creștină și că era un izvor nesecat de înțelepciune. Legenda ei începe să prindă contur devreme, într-un moment definitoriu al copilăriei.

Născută pe 22 septembrie 1923, în satul prahovean Parepa-Ruşani, Maria Petre avea să trăiască o experienţă transformatoare înainte de a împlini 12 ani. Era 29 august 1935, o zi cu profundă semnificație religioasă – Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Conform site-ului crestinortodox.ro, care citează mărturiile femeii, în acea zi i s-ar fi arătat Însuși Dumnezeu.^[sursa]

Maria Petre este fiica unor țărani mijlocași, prima din cei nouă copii ai lui Marin și Rada Petre. A urmat școala primară, 4 clase, în localitatea natală. La circa 30 de kilometri de Ploiești, din drumul național Ploiești-Buzău se desprinde un drum de țară care, după ce străbate satele Inotești și Colgeag, ajunge la Parepa-Rușani. O localitate liniștită, cu o istorie simplă, ca a tuturor satelor de câmpie. Atestat de pe vremea lui Matei Basarab, satul de câmpie, nu are nimic spectaculos în el. Localitatea, așezată în mijlocul unui câmp enorm și pustiu, a devenit celebră prin această fetiță Maria Petre, denumită și Fecioara din Parepa.

Maria era o țărancă obișnuită, cu o figură blândă și sfătoasă, o ființă perfect sănătoasă, fizic și mental, o fată frumoasă și voinică, bine constituită trupește, care și-ar fi petrecut viața alături de numeroasa-i familie, trăind, ca orice româncă de la țară, în deplin anonimat, dacă Dumnezeu nu ar fi hotărât altceva pentru ea.

Maria Petre, Fecioara de la Parepa

Totul a început banal: în timp ce se juca, copilei i s-a făcut sete și a pornit spre casă. Coborând dealul, a observat pe cer „ca un val de vată albă, care parcă alerga” odată cu ea și cobora înspre ea. „Tot cerul era albastru şi senin, fără de nici un alt nor, în afară de acesta alb, care chiar cu-adevărat spre mine cobora!” povestea Maria. Cuprinsă de spaimă, a rupt-o la fugă, dar norul a ajuns-o lângă lac și a învăluit-o complet. „Am căzut în genunchi, moartă de frică, tremurând şi scâncind; cred că am plâns de-a binelea!”

În acel moment de teamă și uluire, în fața ei a apărut un bărbat luminos, cu ochi albaștri și barbă albă, având „o faţă de-o blândeţe nemaivăzută”, așa cum descrie Maria Petre în memoriile sale. Îmbrăcat în albul norului, înconjurat de îngeri și porumbei, acesta i-ar fi vorbit cu un glas blând: „Nu te teme, fiica fecioară Marie, Eu sunt Tatăl Ceresc Dumnezeu şi te-am ales să spui oamenilor Cuvântul Meu.”

O profeție sumbră

Viziunea a inclus și o profeție cu două tăișuri: porunca de a ridica o biserică ortodoxă în acel loc, dar și avertismentul că aceasta nu se va construi curând, „căci va veni peste noi prigoana comunistă”. Biserica urma să se înalțe abia după acea perioadă dificilă, „când va veni timpul libertăţii şi când toţi oamenii se vor întoarce la Mine cu inima curată.” Mariei i s-a promis un destin aparte: „Iar tu nu vei muri până ce nu vei ridica această biserica şi vei vedea-o terminată”.

Urmând chemarea, lucrările la lăcașul sfânt au demarat în anul 1946. Însă, doar doi ani mai târziu, instaurarea regimului comunist părea să adeverească partea sumbră a profeției. Maria Petre însăși a intrat în vizorul autorităților și a suferit persecuții.

Faima ei nu s-a clădit doar pe viziune și profeție. Legendele locale îi atribuie numeroase vindecări miraculoase, inclusiv în cazuri de boli considerate incurabile. Dar aura ei era complexă, împletind miracolul cu misterul și chiar cu blestemul. O poveste cutremurătoare vorbește despre un bărbat care ar fi îndrăznit să fure cărămizi de la biserica în construcție. Pe drum, oprindu-se la o fântână cu cumpănă pentru a bea apă și a adăpa caii, greutatea cumpenei s-ar fi desprins brusc, lovindu-l mortal. De atunci, locul a căpătat un nume lugubru: „Fântâna pustiită”.

După căderea comunismului, în anul 1989, lucrările la biserica din Parepa au fost reluate, odată cu libertatea prezisă. Însă, într-o întorsătură neașteptată a destinului, Maria Petre nu a mai apucat să vadă lăcașul finalizat, contrar promisiunii divine. S-a stins din viață pe 5 iunie 1996, la vârsta de 73 de ani, fiind înmormântată chiar în incinta noii biserici.

Sfârșitul ei, spun localnicii, ar fi fost prevestit de semne stranii. Cu doar trei zile înainte de moartea sa, o salcie plantată chiar de ea lângă o troiță veche (ridicată de Patriarhul Miron Cristea) s-a frânt inexplicabil în două, prăbușindu-se peste cruce. Mai mult, se vorbește că în ziua înmormântării, pe cerul senin ar fi apărut, pentru câteva clipe, o cruce de foc.

Astfel, povestea „Fecioarei din Parepa” continuă să fascineze. Mitul ei, țesut din credință, suferință, miracole și mister, atrage și astăzi în Prahova numeroși curioși, dar mai ales pelerini. Aceștia vin cu speranță să ia apă de la fântânile locale, apă despre care se crede că poartă încă harul vindecător al celei ce a marcat profund istoria și spiritualitatea locului.