Satul de pe fundul Lacului Vidraru – o întreagă localitate s-a scufundat în 1965, cauzând mari suferințe

Sub luciul aparent liniștit al apelor din spatele barajului, zace o lume dispărută: satul de pe fundul Lacului Vidraru, denumit Cumpăna. Milioane de metri cubi de apă acoperă, din anul 1965, nu doar un peisaj montan spectaculos, ci și povestea fascinantă și cât se poate de reală a unei enclave din comuna argeșeană Arefu, sacrificată pe altarul progresului hidroenergetic.

În jurul acestei lumi înghițite de ape s-au țesut legende sumbre – despre oameni care ar fi refuzat să-și părăsească gospodăriile, alegând să piară sub puhoaiele controlate, sau despre cruci de cimitir ivindu-se fantomatic din adâncuri la vreme de secetă. Însă dincolo de folclorul dramatic, poate chiar exagerat (unele narațiuni locale invocând o tragedie comparabilă cu cea a Titanicului), mărturiile celor care au trăit acele vremuri dezvăluie o altă realitate, una a unei comunități pline de viață, condamnată la dispariție chiar de construcția care i-a marcat apogeul dezvoltării.

Satul de pe fundul Lacului Vidraru

Nu era un sat tradițional, ci o comunitate eterogenă, un amestec de localnici, muncitori și întreprinzători. „Cu mult înainte de a se gândi şi de a porni construcţia hidrocentralei şi a lacului Vidraru, exista, în amonte de ceea ce reprezintă astăzi barajul, o zonă neîmpădurită, cu ocoale, cabane forestiere şi turistice şi câteva locuinţe”, își amintește Gheorghe Buzoiu, fost viceprimar al comunei Arefu între anii 2012 și 2014, care a cunoscut bine zona în tinerețe.

La acestea s-au adăugat câteva construcții mai solide, precum fosta vilă a Brătienilor (deja o ruină la momentul scufundării), dar mai ales, odată cu demararea șantierelor pentru baraj și tunelurile adiacente (captarea Topologului, galeria de la Valea cu Pești), s-au înmulțit coloniile muncitorești, chioșcurile comerciale și micile gospodării. Era un furnicar uman: localnici, muncitori de pe șantiere, oameni implicați în exploatări forestiere sau turism, comercianți, crescători de animale.

Comunitatea care a ajuns pe fundul lacului

Contrar imaginii unei așezări izolate, comunitatea de la Cumpăna era surprinzător de animată. „Aveam vreo 15 -16 ani înainte de începerea lucrărilor. Băteam întreaga zonă şi-n sus, şi-n jos, ca toţi flăcăii de vârsta mea, după fete, şi mergeam la mai toate serbările ce se ţineau la Cumpăna.”, povestește Gheorghe Buzoiu. Potențialul zonei atrăgea vizitatori chiar și din localitățile din vale, aduși de celebra Mocăniță.^[sursa]

Şuieratul trenulețului, care transporta „şi lemne, şi oameni, şi materiale”, urcând de la Curtea de Argeş până la capăt de linie, undeva lângă actuala Cabană Cumpăna (la coada lacului de azi), este o amintire vie și pentru cei care au contribuit direct la ridicarea barajului. Printre ei, Valeriu Eugen Pop, pe atunci tânăr inginer șef de echipă la aducțiunea principală, care, peste ani, avea să devină ministru al Mediului în guvernul Petre Roman. Acesta își amintește: „Undeva, pe la coada lacului de astăzi, era o platformă unde se ţineau un fel de serbări câmpeneşti… Mocăniţa aducea acolo, sus, o mulţime de oameni.”

Liniștea de după potopul controlat

În anul 1965, odată cu finalizarea barajului Vidraru, a început procesul metodic de umplere a acumulării – un proces care a durat aproape un an, dat fiind volumul uriaș: un lac de 14 km lungime, 870 ha suprafață și un volum util de 320 milioane metri cubi (putând ajunge la 465 milioane mc).

„Înainte de a se trece la umplerea lacului, s-a procedat la demontarea acelor construcţii care puteau fi salvate. Inclusiv calea ferată care ajungea până la Cumpăna a fost desfăcută bucată cu bucată. Unele construcţii au fost chiar relocate, iar de la altele s-au recuperat doar materialele.”, a explicat fostul viceprimar Buzoiu conform sursei citate.

Membrii comunităţii de la Cumpăna au fost nu doar evacuaţi, ci şi despăgubiţi, spun martorii acelor vremuri, deşi legendele locale vorbesc de oameni care au pierit sub ape cu tot ce-a scufundat Vidraru, de suflete care-şi mai caută încă liniştea şi cruci de cimitir sinistre ce ies, din când în când, la suprafaţă.

Contrar legendelor, martorii confirmă că evacuarea s-a făcut organizat. „Când a început umplerea acumulării, populaţia a fost, evident, evacuată, iar toţi cei care au avut construcţii acolo – un SAM (magazin pentru pădurari și ciobani), o căşerie, o stână, o căsuţă de lemn – au fost despăgubiţi.”, a clarificat Valeriu Eugen Pop. Acesta subliniază seriozitatea cu care s-a tratat procesul, menționând chiar și dezinfectarea temeinică a tuturor latrinelor din zonă pentru a preveni contaminarea apei.

După ce apele au acoperit totul, „s-a aşternut o linişte adâncă”, conchide Gheorghe Buzoiu, marcând dispariția definitivă a coloniei de la Cumpăna.

Urme și nume legate de lumea scufundată

Deși înghițită de ape, fosta așezare nu a dispărut complet fără urmă. „Prin 1999, când s-a dat dispoziţie să se uzineze cea mai mare parte a apei din lac, nivelul acumulării scăzuse atât de mult, încât se vedea cu ochiul liber cum se realizează confluenţa râurilor Buda şi Capra, iar în apropiere de Cumpăna, puteau fi zărite, de pe mal, fundaţiile acestor construcţii mai importante.”, a relatat Ștefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeș. Fenomenul s-a repetat și ulterior, în ani cu nivel scăzut al apei.

Această comunitate efemeră, dar plină de puls, este legată și de numele unui mare artist român. „Puţină lume ştie că Rudolf Schweitzer-Cumpăna (1886–1975), celebrul pictor şi grafician, s-a născut în perimetrul acelor locuri, deşi datele oficiale indică Piteştiul ca loc al naşterii sale.”, dezvăluie Ștefan Dumitrache. Paradisul natural de la Cumpăna, satul dintre munți și păduri, a fost imortalizat în lucrările sale, inclusiv într-o pictură intitulată sugestiv „Case la Cumpăna”, mărturie artistică a unei lumi vibrante, astăzi adormită sub apele Vidrarului.