Anul celor 4 împăraţi: formarea unei noi dinastii în Imperiul Roman

Anul 69 d.Hr., cunoscut drept „Anul celor 4 împărați”, a fost o perioadă de profunde turbulențe în istoria Imperiului Roman. Din această luptă pentru putere, doar un singur împărat a reușit să supraviețuiască, punând astfel bazele unei noi dinastii.

Ar putea fi ușor să uităm că, deși Augustus a creat un sistem imperial capabil să transfere puterea către cei cinci membri ai dinastiei Iulio-Claudiene, poziția de princeps – „primul om” al imperiului – rămânea fragilă și periculoasă. Romanii detestau ideea de rege și au eliminat de-a lungul timpului mai mulți lideri care acumulaseră prea multă putere.

Succesul împăratului Augustus a fost posibil datorită unei combinații între disfuncționalitățile sistemului republican și abilitățile sale remarcabile de conducere politică și militară. În deceniile următoare, precaritatea acestei puteri s-a reflectat în paranoia brutală a fiecărui împărat și în violența războiului civil din anul 69 d.Hr., care a izbucnit după moartea lui Nero și care este cunoscut astăzi drept „Anul celor 4 împărați”.^[sursa]

Cum a început „Anul celor 4 împărați”: moartea lui Nero

Deși Nero a început cei aproape 14 ani de domnie cu promisiuni mari, până în anul 68 d.Hr. devenise aproape universal disprețuit. În martie același an, Gaius Julius Vindex, guvernatorul Galliei Lugunensis, a organizat o rebeliune, atrăgând de partea sa pe Servius Sulpicius Galba, pe care l-a convins să se autoproclame împărat.

Deși forțele lui Vindex au fost înfrânte în bătălia de la Vesontio din mai, iar Vindex s-a sinucis, sprijinul pentru Galba a continuat să crească în provinciile spaniole. În această perioadă, Nero oscila între un optimism nesăbuit și o disperare maniacală, pe măsură ce tot mai mulți senatori și comandanți militari îl susțineau pe Galba. În cele din urmă, prefectul Gărzii Pretoriene, aliatul său de încredere, a trădat și el, forțându-l pe Nero să fugă din Roma îngrozit.

Ascuns într-o vilă de la periferia orașului, Nero a fost declarat dușman al Romei de către Senatul Roman. Pentru a evita umilința capturării și execuției publice, a ales să se sinucidă. Pregătirile sale au fost macabre și dramatice – a cerut să i se pregătească apa, lemnul pentru rug și chiar groapa în care urma să fie îngropat, lamentându-se: „Ce artist moare odată cu mine!”. Atunci când a auzit apropierea soldaților, secretarul său l-a ajutat să-și înfigă un cuțit în gât. Nero nu a lăsat un moștenitor, iar moartea sa a aruncat imperiul într-o luptă violentă pentru putere, marcând începutul Anului celor patru împărați.

Galba preia conducerea

Cu tronul vacant, elitele politice au acționat rapid pentru a umple vidul de putere, desemnându-l pe Galba drept împărat. Deja lider al unei rebeliuni și considerat o amenințare puternică, Galba a fost repede recunoscut de Senat. Cu toate acestea, pe drumul său spre Roma, reputația sa de lăcomie și cruzime l-a precedat. Suetonius nota că „această reputație a fost confirmată și chiar amplificată imediat după sosirea sa în oraș, astfel încât venirea sa nu a fost atât de bine primită pe cât ar fi putut fi”.

În cele 7 luni de domnie, Galba a executat fără milă oameni distinși, adesea fără proces, pe baza unor suspiciuni minore. A confiscat proprietățile cetățenilor romani și a permis adepților săi să folosească impozitarea și condamnarea drept instrumente politice. Atunci când poporul a cerut pedepsirea celor mai corupți doi locotenenți ai săi, Galba i-a promovat pe amândoi. Mai periculos pentru el, a stârnit furia legiunilor refuzând să le plătească solda promisă.

Cu toate segmentele societății îndreptate împotriva sa, soarta lui Galba era pecetluită. Legiunile din Germania Inferioară și-au declarat curând propriul lider, generalul Aulus Vitellius, împărat. Pe 15 ianuarie 69 d.Hr., Garda Pretoriană l-a asasinat pe Galba în Forumul Roman. Cadavrul său a zăcut în stradă până când un soldat i-a tăiat capul și l-a prezentat lui Marcus Salvius Otho, al doilea împărat din „Anul celor 4 împărați”.

Tragedia împăratului Otho

Otho l-a însoțit pe Galba la Roma în calitate de susținător, dar s-a distanțat de acesta pe măsură ce nemulțumirea față de Galba creștea. Acum, Senatul l-a proclamat împărat pe Otho, dar Vitellius nu avea nicio intenție să renunțe la ambițiile sale. Acesta a continuat marșul spre Roma, refuzând orice încercare a lui Otho de a negocia un armistițiu.

Fără alternative, Otho și-a trimis trupele în întâmpinarea legiunilor din Germania. Deși armata sa a înregistrat trei victorii minore, a suferit o înfrângere devastatoare în bătălia de la Bedriacum. Potrivit istoricului Cassius Dio, 40.000 de romani au căzut pe câmpul de luptă. Otho, aflat în Brixellum cu alte legiuni, a primit vestea înfrângerii. La început, nimeni nu l-a crezut pe mesagerul care a adus vestea, unii acuzându-l de lașitate și fugă de pe câmpul de luptă.

În rușine și disperare, soldatul s-a aruncat la picioarele lui Otho cu propria sabie. Otho, îngrozit, a strigat că „nu va mai pune în pericol viața unor oameni atât de curajoși, care au meritat atât de mult”. Deși mai avea o șansă bună de a obține victoria finală, Otho nu putea suporta gândul de a provoca și mai multe morți. Așa că și-a luat rămas bun de la familie, și-a distribuit banii servitorilor și și-a ars hârtiile pentru a proteja orice nume menționat în ele, înainte de a se sinucide. „Mulți dintre soldații prezenți i-au sărutat mâinile și picioarele în timp ce zăcea mort, plângând amarnic și numindu-l cel mai curajos dintre oameni și un împărat incomparabil”. Otho a domnit doar 4 luni în timpul Anului celor patru împărați.

Vitellius câștigă ura Romei

În timp ce Vitellius se apropia de Roma, vestea morții lui Otho a determinat Senatul să-l proclame împărat, fiind al treilea lider din Anul celor 4 împărați. Vitellius, aflat încă în Galia, se îndrepta spre capitală ca un războinic triumfător, îngăduindu-și toate excesele. A sărbătorit și a petrecut în fiecare oraș prin care a trecut, permițând soldaților săi să intimideze și să jefuiască localnicii. Aceștia făceau cereri nerezonabile pentru hrană, bunuri sau adăpost, iar cei care refuzau erau bătuți fără milă.

Chiar și propriii săi oameni, deși îmbuibați de această libertate și plăcere, au fost îngroziți de comportamentul lui Vitellius la sosirea în Bedriacum. Văzând miile de cadavre care încă putrezeau pe câmpul de luptă, veteranii înrăiți au fost cuprinși de groază. Totuși, Vitellius a comentat cinic în fața dezgustului lor: „Mirosul unui inamic mort este dulce, iar cel al unui concetățean și mai dulce”.

Ajuns la Roma, Vitellius a intrat în oraș într-un triumf ostentativ, nesocotind legile străvechi ale națiunii și instalându-se la putere absolută. A adus mari onoruri memoriei lui Nero și s-a dovedit a fi un alt tiran crud și arbitrar, delectându-se în mod special cu execuțiile. Cu toate acestea, influența sa asupra armatei i-a permis să-și păstreze puterea timp de 8 luni.

Vespasian candidează pentru purpură

Anul celor 4 împărați s-a încheiat cu urcarea pe tron a lui Titus Flavius Vespasianus, cunoscut în istorie ca Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviene. În timpul răscoalei evreilor, Vespasian comandase legiunile romane în Iudeea. În iulie 69 d.Hr., legiunile sale, alături de cele din Siria și Alexandria, l-au declarat împărat și i-au jurat credință. Curând, legiunile din Moesia, Pannonia și Illyricum i s-au alăturat, oferindu-i controlul asupra unei forțe imense. Pe măsură ce Vespasian se pregătea să mărșăluiască spre Italia, legiunile de pe Dunăre i-au declarat și ele sprijinul.

Sub comanda energicului Antonius Primus, aceste trupe au măturat orașele romane din nordul Italiei și s-au confruntat cu forțele lui Vitellius în octombrie 69 d.Hr. în a doua bătălie de la Bedriacum. Lupta a fost lungă și crâncenă, continuând întreaga noapte. În cele din urmă, o simplă neînțelegere a adus victoria lui Primus.

Legiunea III Gallica, formată din soldați care petrecuseră mulți ani în Siria, avea obiceiul de a saluta soarele la răsărit. Văzând acest gest, soldații lui Vitellius au crezut că adversarii lor salutau noi întăriri. Cuprinși de disperare, au rupt-o la fugă, iar forțele lui Vespasian i-au urmărit și au continuat înaintarea spre Roma. Au intrat în capitală în decembrie.

Anul celor 4 împăraţi se încheie cu o nouă dinastie

Susținătorii lui Vitellius au organizat o rezistență disperată, aruncând țigle de pe acoperișuri și prinzându-i pe invadatori în străzile întortocheate. Oamenii lui Primus au răspuns cu aceeași ferocitate, iar Cassius Dio notează că „mai mult de 50.000 de oameni au murit pe străzile Romei”. Complet panicat, Vitellius s-a deghizat, îmbrăcându-se în zdrențe și a încercat să fugă din oraș, dar a fost reperat și recunoscut de atacatori.

Aceștia l-au târât cu un ștreang de-a lungul Căii Sacre până la Forumul Roman, acolo unde l-au expus, pe jumătate dezbrăcat, pentru batjocura și abuzurile mulțimii. I-au ținut un vârf de sabie sub bărbie, forțându-l să ridice privirea. În cele din urmă, după o lungă tortură pe Scările Plângerii, i-au pus capăt suferinței și i-au târât corpul cu un cârlig pe străzi, aruncându-l în Tibru. Capul său a fost etalat pe un țăruș prin oraș. În aceeași zi, 22 decembrie 69 d.Hr., Senatul l-a proclamat pe Vespasian ca fiind al patrulea împărat al acelui an.

Deși domnia sa a început cu violențe în „Anul celor 4 împărați”, Vespasian s-a dovedit a fi un conducător competent și rezonabil. Fiul său cel mare, Titus, care i-a succedat în anul 79 d.Hr., a fost la fel de respectat, însă a murit de febră după doar doi ani de domnie. Fratele mai mic al lui Titus, Domițian, a moștenit paranoia și excesele împăraților anteriori. În cele din urmă, a fost asasinat de oficiali de stat înainte de a-și putea desemna un moștenitor, într-un sfârșit ce amintește straniu de moartea lui Nero.

Mulți romani se temeau de o repetare a haosului, terorii și măcelurilor care au marcat „Anul celor 4 împărați”. Din fericire, acest lucru a fost prevenit prin ascensiunea rapidă a împăratului Nerva, primul din dinastia Nerva-Antonină și unele dintre cele mai bune decenii pentru Roma.