Pe 23 noiembrie 1987, atacul asupra navei Fundulea transforma un cargou românesc într-un sicriu de foc în Strâmtoarea Ormuz. Lovită cu napalm de forțele iraniene, nava a devenit centrul unui incident diplomatic pe care Nicolae Ceaușescu l-a îngropat în tăcere pentru a nu periclita relația cu Teheranul.
În acea dimineață, timonierul Constantin Vârlan dormea în cabina sa de pe cargoul românesc „Fundulea”, după ce își terminase cartul. Nu bănuia că, la ora 06:00, nava sa, un colos de 7.800 tdw construit la Galați, fusese deja luată în vizor. Ceea ce a urmat nu a fost doar un atac militar, ci un test de supraviețuire într-un infern chimic, pe care regimul de la București s-a grăbit să îl îngroape în tăcere. Incidentul rămâne una dintre cele mai violente agresiuni împotriva marinei comerciale românești din perioada Războiului Rece, declanșat de o confuzie geopolitică în cel mai periculos punct de pe hartă: Strâmtoarea Ormuz.
Miza atacului depășea simpla eroare militară; el scotea la iveală fragilitatea politicii externe a lui Nicolae Ceaușescu, prins între necesitatea petrolului irakian și dorința de a nu antagoniza Iranul, chiar și atunci când marinarii români erau arși de napalm.
De ce a atacat Iranul nava românească Fundulea? Eroarea fatală din 1987
Contextul era unul exploziv. Războiul dintre Iran și Irak se apropia de final, iar Nicolae Ceaușescu încerca un echilibru imposibil între cele două tabere. România avea nevoie disperată de petrolul irakian, un detaliu care irita profund regimul de la Teheran. „Fundulea” venea de la Marina di Carrara, Italia, cu o încărcătură de praf de marmură destinată Kuweitului, țară aflată și ea în conflict cu Iranul.
Miza era vitală pentru București: România depindea de importurile de petrol și de contractele de export, iar recunoașterea unui act de război din partea Iranului ar fi dărâmat echilibrul precar întreținut de Ceaușescu între cele două tabere beligerante.
Miza atacului era una pur geopolitică: Iranul pedepsea orice navă care comercializa cu aliații Irakului, iar destinația Kuweit era considerată o provocare directă de către Gărzile Revoluționare de la Teheran.
Drama a început cu un control radio de rutină efectuat de un vas militar iranian. După intercepție, un al doilea vas, fără pavilion, a ordonat oprirea motoarelor. Timp de 45 de minute, apele Strâmtorii Ormuz au părut să se liniștească. A fost o iluzie. Vasul militar a revenit brusc, lansând o salvă de 8–10 rachete cu napalm asupra navei românești. Loviturile au fost chirurgicale și devastatoare, vizând prova, compartimentul de comandă, cabinele și sala motoarelor.
„Au tras în noi!” – mărturiile de sub foc
Constantin Vârlan s-a trezit în plin coșmar. „Primul meu gând, în somn fiind, a fost că ne-au rupt în două şi că nava se va scufunda şi am încercat să sar pe geam. Eram în pantaloni de pijama. Când am ajuns la geam, a fost cealaltă explozie şi, din frică, m-am retras înapoi”, își amintește acesta. Holurile navei deveniseră capcane mortale: „Am încercat să ies pe culoar, dar deja nu se putea respira, era un fum înecăcios, sulfuros. Am intrat înapoi în cabină, am luat o gură de aer proaspăt, şi am ieşit din nou pe hol, bâjbâind, cu ochii închişi. Ştiam cât am până la ieşire şi mergem cu ochii închişi, pipăind peretele.”
La ieșire, l-a întâlnit pe șeful mecanic, coborând din comandă, plin de sânge: „Mi-a spus: Au tras în noi! şi a tras şi o înjurătură”. Vârlan a fost martorul ocular al cruzimii atacatorilor, văzându-l în ochi pe cel care manevra mitraliera de pe nava iraniană: „Probabil ar fi tras, dar cel din faţă, de la timonă, a întors nava şi nu a mai apucat. Umbla la mitralieră, dar nu a mai prins unghiul. Ei voiau să facă rău. Atâta ştiau, atâta făceau”.
Tragedia căpitanului și ciorba „care încă mai fumega”
Gheorghe Foriș, ofițer de punte, a explicat ulterior de ce nava a devenit o țintă. Iranienii interogaseră echipajul asupra destinației. „După ce domnul comandant a declarat marfa, care era marmură, încărcată la Marina di Carrara, le-a spus şi destinaţia, iar ei s-au prefăcut că nu înţeleg engleza. Le-am repetat de vreo 10 ori destinaţia: Kuwait. Cu câteva zile înainte, ei bombardaseră nişte platforme petroliere din Kuwait, erau în conflict şi cu Kuwait, probabil, auzind destinaţia, şi-au pus probleme. Au plecat, iar după 10 – 15 minute, s-au întors şi, fără aviz, au început să tragă în navă. Au fost şapte sau opt proiectile, percutant incendiare, cu napalm. După care, lovind şi comanda de navigaţie, am fost grav rănit”, a povestit Foriș în 2017.
Napalmul a transformat vaporul într-un cuptor. Bucătarul a fost lovit de un proiectil în timp ce lua oala de ciorbă; metalul încins i-a trecut prin vas și i-a ars fața atât de grav încât, ajuns la spital, rănile „încă mai fumegau”.
Cel mai greu lovit a fost căpitanul Radu Ion Lupu. Ajutorul de medic, Vasile Gavriloae, s-a luptat cu mijloace precare pentru viața acestuia: „Am încercat să fac ce aveam de făcut pentru comandant. Din păcate am reuşit prea puţin pentru că rănile lui erau atât de grave încât nu aveam ce să fac cu ce aveam eu la îndemână. Am făcut ce am putut”. Realitatea medicală era atroce: „Cu tot ce aveam eu, cu amărâtele de pansamente pe care le aveam la îndemână, chiar nu aveam ce să-i fac. Din păcate, domnul comandant avea şi o rană la cap, avea o schijă intracraniană destul de mare, de vreun centimetru, plus o schijă foarte mare în abdomen, care i-a distrus bazinul. I-au amputat picioarele la spital şi era în comă”. Căpitanul a fost evacuat cu un elicopter spre Dubai, apoi spre o clinică din Elveția, unde s-a stins din viață.
Utilizarea napalmului împotriva unei nave comerciale civile, precum cargoul Fundulea, reprezenta o încălcare gravă a convențiilor maritime internaționale, însă contextul sângeros al „Războiului Petrolierelor” (1980–1988) transformase Strâmtoarea Ormuz într-o zonă fără legi.
După semnalul SOS, prima care a intervenit a fost o vedetă militară din Oman, urmată de un remorcher olandez dotat cu tunuri de apă, care a reușit să stăpânească flăcările de napalm. Cargoul a fost tractat într-un port din Emiratele Arabe Unite.
Deși incidentul a fost unul de o gravitate extremă, implicând un atac direct asupra pavilionului românesc, marele public din România nu a aflat nimic. Marinarii care s-au întors acasă (unii în decembrie, restul de Revelion) au primit un ordin clar de la autorități: tăcere absolută pentru a nu periclita relațiile diplomatice. Ironia istoriei a făcut ca ultima vizită oficială a lui Ceaușescu, în decembrie 1989, să fie chiar în Iran.
În ciuda traumei, niciunul dintre marinarii de pe „Fundulea” nu a renunțat la mare. Unul dintre ei s-a întors chiar pe aceeași navă, după ce aceasta a fost reparată, închizând astfel simbolic bucla unei întâmplări în care marfa de marmură s-a transformat, pentru o clipă, într-un sicriu de foc.
Astăzi, povestea navei Fundulea nu este doar cronica unui atac eșuat, ci o mărturie despre reziliența marinarilor români care, deși abandonați diplomatic de propriul stat, au refuzat să lase marea în urma lor.
