„Atențiune, Primul Ministru Armand Călinescu a fost omorât”: detaliile neștiute ale asasinării premierului care și-a prevăzut moartea

Joi, 21 septembrie 1939. Ora 14:00. Norii negri ai celei de-a doua conflagrații mondiale se adunau deasupra Europei de doar trei săptămâni. În București, la radio se difuza „Valsul Imperial”. Nimic nu prevestea că armonia va fi tăiată brusc de un anunț care avea să înghețe inima unei națiuni: „Atențiune, Primul Ministru Armand Călinescu a fost omorât. El a fost executat astăzi de o echipă de legionari.”

Aceasta nu este doar cronica unei crime politice; este povestea unui om care și-a anticipat sfârșitul, a unui rege prăbușit emoțional și a unei țări care, din acea după-amiază, a început să alunece spre neant.

Ambuscada de la Podul Cotroceni: un scenariu de o precizie sinistră

Planul a fost unul tipic terorist. Armand Călinescu se deplasa cu automobilul oficial de la Ministerul Apărării spre locuință, fiind însoțit de agentul de siguranță Radu Androne și de șoferul său. La intersecția Străzii Barbu Știrbey cu Podul Cotroceni, drumul le-a fost blocat de o căruță care stătea pe loc. Din spate, mașina premierului a fost lovită violent de un alt autoturism.

Agentul a coborât din mașină pentru a evalua daunele provocat de impact. N-a apucat să facă un pas. Atacatorii au deschis focul, iar agentul a căzut inert la pământ. Atacatorii, înarmați cu pistoale și grenade, s-au apropiat de mașină și, în timp ce Armand Călinescu încerca să deschidă portiera, au deschis focul prin geamurile automobilului, premierul fiind nimerit în cap și în piept.

Ulterior, asasinii au deschis portiera și au continuat să tragă în trupul acestuia, care, deja inert, s-a prăbușit străpuns de 20 gloanțe în torace, ficat și plămâni și 3 gloanțe în cutia craniană. Ziarul România a menționat că atacatorii au acționat în două grupuri: doi au deschis portiera din stânga și au tras în spatele premierului, iar ceilalți patru au atacat din partea dreaptă, ucigându-l prin foc repetat de arme.

După atac, asasinii au somat șoferul unei „mașini de piață” (așa era numit taxiul) să oprească, au demarat spre Radiodifuziune și au forțat oprirea emisiei chiar în timpul „Valsului Imperial” pentru a-și anunța crima.

Armand Călinescu a fost omorât: cine au fost „Cavalerii Morții”?

Grupul, condus de avocatul Dumitru (Miti) Dumitrescu, era format majoritar din tineri studenți originari din județul Prahova:

• Popescu Traian: student în anul IV la Drept.
• Moldovenu Ion: student la Politehnică.
• Ionescu R. Ion: student la Drept.
• Popescu Cezar & Vasiliu Ion: desenator.

Cercetările au stabilit că de plan știau și Ovidiu Isaia (fotograf) și Stănciulescu Marin (lăcătuș), cel din urmă fiind trimis să recunoască terenul. În urma descinderii poliției la locuința lor, Isaia, Stănciulescu și studentul Paraschivescu Gheorghe (Politehnică) s-au baricadat, au tras asupra poliției și, în final, s-au sinucis.

„Omul de Fier” cu monoclu: portretul unui lider implacabil

Presa internațională (Daily Telegraph, 1938) îl descria ca fiind „omul forte” al României, ocupând simultan portofoliile Internelor, Sănătății și Apărării (șeful de facto al Guvernului). Mic de statură, palid, dar dotat cu o inteligență sclipitoare, mare putere de muncă și „îndrăgostit de realism”, Călinescu era comparat cu Napoleon sau Dolfuss. Purtarea monoclului negru se datora pierderii unui ochi într-un accident din copilărie.

Cariera sa a fost un Cursus honorum organic:

• 1919: Debutează în Partidul Țărănesc;
• 1926-1937: Deputat de Argeș în mai multe legislaturi;
• 1928: Prefect al Argeșului (ținutul natal);
• 1929: Subsecretar de stat la Agricultură și Domenii;
• 1930: Subsecretar de stat la Interne;
• 1937-1939: Ocupă pe rând portofoliile Interne, Sănătate, Educație și Apărare (ad-interim);
• 1 Februarie 1939: Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri;
• 7 Martie 1939: Devine Președinte al Consiliului de Miniștri, după moartea Patriarhului Miron Cristea.

Testamentul scris în umbra morții: „Să slujești Țara și Tronul”

Conștient de amenințările zilnice și de „ultimul drum bătătorit de numeroase tentative”, Armand Călinescu și-a scris testamentul la 21 iulie 1938, cu 14 luni înainte de final. Documentul dezvăluie o modestie materială rară, contrastând cu puterea sa imensă:

• Locuința din Str. Dr. Clunet 12: Să fie vândută imediat pentru a achita datoria la Institutul de credit hipotecar. Suma rămasă soției, Adela, pentru un apartament mic sau pentru datoria de la moșia Ciupa.
• Moștenirea fiului Barbu: Moșia Ciomăgești, lotul din Poiani, mobilele, tablourile, biblioteca și rente de stat de 1.430.000 lei.
• Sfatul părintesc: „Să îmbrățișeze cariera militară sau magistratura. Să slujească Țara și Tronul cu credință și devotament aşa cum am făcut-o eu.”
• Dorința finală: Să fie înmormântat la Curtea de Argeș lângă părinți, purtat de un car îmbrăcat în verdeață, tras de șase boi, urmat de delegații satelor din Argeș.

Conflictul cu Legiunea: umbra lui Zelea Codreanu

Asasinatul nu a fost un eveniment izolat, ci punctul culminant al unei lupte fratricide. Totul a început din pricina măsurilor „energice” luate de Călinescu contra legionarilor. Odată cu proclamarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Călinescu (la Interne) a dispus arestarea „elementelor turbulente”, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, care a fost ulterior asasinat în închisoare (1938). Acest episod, perceput ca un act de „trădare” de către legionari, l-a urmărit pe premier până în ultima clipă.

Vestea morții a fost un șoc sistemic. Regele a aflat detaliile prin Urdăreanu, care l-a găsit pe premier căzut lângă mașină, „cu picioarele încă în interior”. Carol al II-lea, marcat de asasinarea lui I.G. Duca cu șase ani în urmă (1933), a notat cu amărăciune: „După 6 ani nu m-am așteptat să trebuiească să însemnez o pagină de sânge în istoria politică a țării”.

Din perspectivă juridică, reacția lui Carol al II-lea marchează momentul în care statul român a abandonat oficial pretenția de democrație constituțională în favoarea unui regim de supraviețuire. Execuțiile fără judecată, deși „aplaudate” de o populație terorizată, au creat un precedent periculos: eliminarea distincției dintre justiție și răzbunare, lăsând instituțiile statului vulnerabile în fața arbitrarului care va domina anii ’40.

Suspectând inițial un complot rusesc („metode teroriste slave”), Regele Carol al II-lea a ordonat măsuri de o duritate medievală pentru a suprima orice tentativă de rebeliune:

1. Toți cei 8 asasini au fost prinși și executați sumar chiar în locul crimei.
2. În fiecare județ, câte 2-3 lideri legionari au fost uciși, iar leșurile lor au fost expuse public mai multe zile.
3. Totalul victimelor represiunii a fost de ordinul sutelor.

„Este o măsură oribilă, în afară de lege, dar care își are justificarea în interesul liniștei țării… Azi nu mai putem târgoveți viitorul.”, arăta regele Jurnalul lui Carol al II-lea.

Ancheta publicată în ziarul Universul (24 septembrie 1939) a infirmat ulterior pista rusă, confirmând că a fost un atentat al „ultimelor rămășițe gardiste”.

Prăbușirea unui regim: „Pierderea este ireparabilă”

Dispariția lui Armand Călinescu a fost „lovitura de grație” pentru stabilitatea statului. Regele s-a prăbușit emoțional („Je me suis effondré și am plâns… într-o criză oribilă de nervi”), realizând că pierduse singurul om care putea face față „furtunii” internaționale.

Eșecul era evident: în 9 ani de domnie, Carol al II-lea formase 17 guverne (3 doar în 1939). Sperase că Armand Călinescu va guverna „cel puțin 6 ani” și va asigura stabilitatea necesară. La jurământul noului guvern (28 septembrie), Regelui i-a trecut un fior: „din capul lor lipsea figura energică și sprintenă”. Ulterior, lucrând cu succesorul său, Constantin Argetoianu, Regele nota că simte lipsa lui Călinescu „din clipă în clipă mai mult”. Acest vid de autoritate a culminat cu abdicarea sa forțată la 6 septembrie 1940.

Este esențial de observat paralela sângeroasă cu asasinarea lui I.G. Duca din 1933. Dacă atunci statul a încercat să reacționeze în limitele legii, în anul 1939, asasinarea lui Armand Călinescu demonstrează că ambele tabere — și cea regală, și cea legionară — au recurs la eliminarea fizică a adversarului ca singură metodă de dialog politic. Această radicalizare a dus la dispariția „oamenilor-punte”, lăsându-l pe Rege izolat și fără soluții de guvernare moderată.

Reacții globale: lumea condamnă „Fanatismul Sectant”

Vestea a provocat doliu național și o undă de șoc internațională:

• Revista Universul: a subliniat că „nu e român care să nu resimtă îngrijorarea”, într-un moment în care unitatea națională era vitală.
• Vaticanul (Osservatore Romano): a descris momentul ca fiind „sinistru”, având în vedere scena furtunoasă a politicii mondiale.
• Belgia (Vinghtieme Siecle): l-a omagiat pe oratorul „vehement și sobru”, considerându-l omul necesar României.
• Universitățile: Facultatea de Drept și Politehnica i-au radiat pe asasini pentru a nu mai figura lângă „studenții conștiincioși”. Politehnica a menționat că studentul implicat urma oricum să fie exmatriculat pentru absenteism.
• Presa din Grecia și Iugoslavia: a condamnat unanim actul, arătându-și solidaritatea cu o națiune „amică și aliată”.

Concluzia Istoriei: cine a fost învinsul?

Cazul Armand Călinescu este un studiu de caz despre „prețul stabilității”. Istoria ne arată că atunci când ordinea depinde de un singur om — oricât de capabil ar fi acesta — sistemul devine extrem de fragil. Moartea sa nu a fost doar dispariția unui ministru, ci prăbușirea unei arhitecturi de putere care nu a lăsat loc pentru succesori sau instituții independente.

Totul a fost un joc sângeros între ambițiile Regelui și fanatismul Legiunii, care a erodat fundația țării. Învinsul real a fost România, „victima ce a căzut mai târziu pradă rapturilor teritoriale”, slăbită de facțiunile ce s-au luptat pentru putere chiar în pragul catastrofei celui de-Al Doilea Război Mondial. Armand Călinescu a fost un patriot și un pion fidel, dar, mai presus de toate, a fost ultimul dig în calea neantului.