Attila, „Biciul lui Dumnezeu”. Cine erau hunii și de ce erau atât de temuți?

Dintre toate grupurile care au invadat Imperiul Roman, niciunul nu a fost mai temut decât hunii lui Attila. Tehnica lor superioară de luptă a determinat mii de oameni să fugă spre vest în secolul al V-lea.

În secolul al V-lea d.Hr., Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit sub presiunea enormă a multiplelor incursiuni barbare. Multe dintre aceste triburi migratoare se deplasau spre vest, fugind din calea celei mai înfricoșătoare bande de războinici: hunii.

Hunii erau cunoscuți ca o adevărată poveste de groază în vest, cu mult înainte ca ei să ajungă acolo. Când au apărut, liderul lor carismatic și feroce, Attila, a folosit frica pe care o inspira pentru a șantaja romanii, adunând bogății uriașe. În vremuri mai recente, termenul „hun” a devenit un sinonim peiorativ pentru sălbăticie. Dar cine erau hunii și de ce erau atât de temuţi?

Hunii și căderea Imperiului Roman de Apus

Imperiul Roman s-a confruntat întotdeauna cu dificultăți în apărarea graniței sale nordice, extrem de lungi. Râurile Rin și Dunărea erau frecvent traversate de triburi migratoare care, din motive de oportunism sau disperare, invadau teritoriile romane, jefuind și devastând. În trecut, împărați precum Marcus Aurelius au purtat campanii lungi pentru a securiza acest teritoriu de frontieră dificil.^[sursa]

Deși migrațiile barbare fuseseră o constantă de-a lungul secolelor, în secolul al IV-lea d.Hr., barbarii germanici au apărut în număr fără precedent la porțile Romei, căutând refugiu pe teritoriul roman. Acest val masiv de migrații este cunoscut sub numele de Völkerwanderung, sau „rătăcirea popoarelor”, și a contribuit în mod decisiv la distrugerea Imperiului Roman de Apus.

Motivele acestei migrații masive rămân controversate, mulți istorici invocând o combinație de factori: presiunea asupra terenurilor arabile, conflictele interne și schimbările climatice. Totuși, un factor cheie este clar – hunii erau în mișcare. Primul trib care a sosit în număr mare la granițele Romei a fost cel al goților, în 376 d.Hr. Aceștia au afirmat că au fost forțați să migreze de un trib sălbatic și misterios: hunii. Sub presiunea atacurilor hune, goții și vecinii lor s-au apropiat tot mai mult de granițele Imperiului Roman.^[sursa]

Romanii au acceptat să-i primească pe goți, considerând că nu au de ales decât să încerce să integreze această mare masă de oameni pe teritoriul lor. Cu toate acestea, după ce au tratat goții cu brutalitate, situația a degenerat. În cele din urmă, goții s-au răsculat, iar vizigoții, în special, au ajuns să jefuiască Roma în 410 d.Hr.

În timp ce goții devastau provinciile romane, hunii înaintau tot mai mult, iar în primele decenii ale secolului al V-lea, alte triburi au profitat de ocazie pentru a traversa granițele Romei în căutarea unor noi pământuri. Vandalii, alanii, suevii, francii și burgunzii au trecut Rinul, anexând teritorii în întregul imperiu. Hunii au declanșat un uriaș efect de domino, forțând un aflux masiv de migranți în Imperiul Roman. Chiar înainte de a ajunge efectiv în imperiu, acești războinici periculoși au contribuit la destrămarea acestuia.

Origini misterioase

Dar cine erau acești războinici misterioși și cum au reușit să împingă atât de multe triburi spre vest? Sursele antice ne dezvăluie că hunii aveau un aspect fizic considerabil diferit de orice altă națiune pe care romanii o întâlniseră până atunci, ceea ce a amplificat teama pe care o provocau. Unii huni practicau, de asemenea, deformarea craniană, o procedură care implica legarea craniului copiilor mici pentru a-l alungi artificial.^[sursa]

În ultimele decenii, s-au efectuat numeroase studii pentru a identifica originile hunilor, dar subiectul rămâne controversat. O analiză a puținelor cuvinte hune cunoscute sugerează că aceștia vorbeau o formă timpurie de turcică, o familie de limbi răspândită din Mongolia până în stepele Asiei Centrale în Evul Mediu timpuriu. În timp ce multe teorii plasează originile hunilor în zona Kazahstanului, unii istorici cred că aceștia au venit din estul îndepărtat.

De-a lungul secolelor, China antică s-a confruntat cu triburile războinice din nord, cunoscute sub numele de Xiongnu. Aceștia au provocat atât de multe probleme încât, în timpul dinastiei Qin (secolul al III-lea î.Hr.), a fost construită o versiune timpurie a Marelui Zid Chinezesc pentru a-i ține la distanță. După mai multe înfrângeri majore suferite în secolul al II-lea d.Hr., Xiongnu au fost slăbiți considerabil și s-au retras spre vest.

Termenul „Xiongnu”, pronunțat în chineza veche, ar fi sunat ca „Honnu”, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să facă o posibilă legătură între aceștia și hunii europeni. Xiongnu erau un popor semi-nomad, iar stilul lor de viață semăna cu cel al hunilor. Mai mult, artefacte de bronz în stil Xiongnu au fost descoperite frecvent în siturile hunice din Europa. Deși nu avem încă suficiente dovezi concrete, este posibil ca, în decurs de câteva secole, acest grup din Asia de Est să fi migrat spre vest, în căutare de pradă și teritorii.

Mașina de ucis

„Și pentru că sunt echipați pentru mișcări rapide și atacuri neașteptate, se împart brusc în bande împrăștiate și atacă dezordonat, făcând un măcel teribil…” — Ammianus Marcellinus, Cartea XXXI.VIII^[sursa]

Stilul de luptă al hunilor îi făcea extrem de greu de învins. Se crede că hunii au fost primii care au inventat un tip de arc compozit, un arc ce se îndoaie asupra sa pentru a genera o putere suplimentară. Arcurile lor erau robuste, realizate din oase de animale, tendoane și lemn, toate lucrate de meșteșugari pricepuți. Aceste arme extrem de bine realizate erau capabile să genereze o forță extraordinară.

Deși multe culturi antice au dezvoltat variații ale acestui arc, hunii erau printre puținii care au învățat să tragă cu el în viteză, din goana calului. Culturi similare, precum mongolii, s-au dovedit la fel de formidabile, aproape imposibil de înfrânt de către armatele de infanterie, care se deplasau mai lent.

Hunii erau maeștri ai raidurilor rapide, capabili să se apropie de un grup de soldați, să lanseze sute de săgeți și să se retragă rapid, fără a se angaja în luptă de aproape. Atunci când se apropiau, foloseau adesea lațuri pentru a-și trage inamicii la pământ, unde îi măcelăreau cu săbiile ascuțite.

Spre deosebire de alte inovații tehnice antice în domeniul războiului, care puteau fi ușor copiate, priceperea hunilor în arta tirului cu arcul călare nu putea fi replicată la fel de simplu, precum, de exemplu, folosirea zalei. Pasionații moderni de tir cu arcul călare i-au ajutat pe istorici să înțeleagă efortul uriaș și anii de practică necesari pentru a lovi o țintă în timp ce călărești în galop. Pentru hunii nomazi, tirul cu arcul călare era un mod de viață, iar aceștia învățau să călărească și să tragă de la o vârstă fragedă.

Pe lângă arcuri și lațuri, hunii au dezvoltat primele arme de asediu, care aveau să devină emblematice pentru războaiele medievale. Spre deosebire de multe alte popoare barbare care au atacat Imperiul Roman, hunii au devenit experți în asedierea orașelor, folosind turnuri de asediu și berbeci cu efecte devastatoare.

Hunii devastează estul

În anul 395, hunii au lansat primele raiduri în provinciile romane, jefuind și devastând mari suprafețe din estul imperiului. Romanii erau deja terifiați de hunii despre care auziseră de la triburile germanice care străpunseseră granițele, iar înfățișarea stranie și obiceiurile neobișnuite ale hunilor nu au făcut decât să amplifice frica romanilor.

Sursele istorice ne arată că metodele lor de război i-au transformat în jefuitori de temut, capabili să devasteze orașe, sate și comunități bisericești în toată jumătatea estică a Imperiului Roman. Balcanii, în special, au fost distruși, iar unele zone de frontieră romane au fost abandonate în fața atacurilor devastatoare ale hunilor.

Încântați de bogăția găsită în Imperiul Roman de Răsărit, hunii s-au stabilit pentru o perioadă mai lungă în regiune. Nomadismul lor le oferea abilități marțiale excepționale, dar îi priva de confortul civilizațiilor așezate, astfel că regii huni s-au îmbogățit rapid, stabilind un imperiu la granițele Romei.

Centrul regatului hunilor se afla în actuala Ungarie, iar mărimea acestui regat rămâne disputată, dar pare să fi cuprins mari părți din Europa Centrală și de Est. Deși au devastat estul Imperiului Roman, hunii au preferat să nu lanseze o campanie majoră de cucerire, ci să atace și să jefuiască teritoriile romane periodic.

Attila Hunul: Biciul lui Dumnezeu

Hunii sunt cel mai bine cunoscuți datorită unui singur lider: Attila Hunul. Legendele întunecate despre el au eclipsat adesea adevărata sa personalitate. Una dintre cele mai faimoase povești îl plasează pe Attila în fața Sfântului Lupus, căruia i-ar fi spus: „Eu sunt Attila, biciul lui Dumnezeu”, o expresie care i-a rămas ca titlu.

Sursele contemporane oferă o imagine mai detaliată. Diplomatul roman Priscus, care l-a întâlnit personal pe Attila, îl descrie ca fiind un om mic de statură, dar extrem de încrezător și carismatic. Deși deținea o mare avere, Attila trăia modest, alegând să se îmbrace și să se comporte ca un simplu nomad. A devenit co-regent al hunilor împreună cu fratele său Bleda în anul 434 d.Hr., iar din anul 445, a domnit singur.

Deși Attila este cunoscut pentru incursiunile sale, adevărata sa putere a constat în extorcarea Imperiului Roman. Romanii, terorizați de hunii săi, au fost dispuși să plătească tributuri uriașe pentru a evita confruntările. Tratatul de la Margus din anul 435 d.Hr. le-a garantat hunilor un tribut regulat în aur în schimbul păcii. Attila încălca frecvent tratatul, jefuind orașele romane și obținând bogății enorme.

Bătălia de la Câmpiile Catalaunice și sfârșitul hunilor

Domnia de teroare a lui Attila nu a durat mult. După ce a prădat estul Imperiului Roman și a constatat că Constantinopolul era prea bine apărat, Attila și-a îndreptat privirea spre vest.

Povestea începe cu Honoria, o membră a familiei imperiale vestice, care i-a trimis o scrisoare de dragoste lui Attila, cerându-i ajutorul pentru a scăpa dintr-o căsătorie forțată. Attila a folosit această oportunitate pentru a pretinde că o revendică pe Honoria ca mireasă, susținând că zestrea ei era nimeni altul decât Imperiul de Vest. Hunii au devastat Galia, atacând orașe importante precum Trier, dar raidurile lor aveau să fie oprite.

În anul 451 d.Hr., generalul roman Aetius a adunat o mare coaliție de goți, franci, saxoni și burgunzi, pentru a apăra vestul împotriva hunilor. O bătălie monumentală a avut loc la Câmpiile Catalaunice, acolo unde Attila a fost înfrânt într-o luptă sângeroasă.

Cu armata slăbită, Attila a condus o campanie de jaf în Italia, dar s-a oprit inexplicabil în fața Romei, după o întâlnire cu Papa Leon cel Mare. Raidurile hunilor în Italia au fost ultimele lor mari expediții militare.

Attila a murit în anul 453 d.Hr., suferind o hemoragie internă chiar în noaptea nunții sale. După moartea sa, imperiul hunilor s-a destrămat rapid, iar hunii înșiși au dispărut din istorie după înfrângeri repetate în fața romanilor și goților.