Au existat supraviețuitori la Pompeii? Secretul de pe teritoriul României și alte adevăruri despre acest dezastru

Înainte de a privi hărțile și dovezile arheologice, să ne oprim o clipă. Să încercăm să înțelegem dimensiunea umană a catastrofei. Ce înseamnă, cu adevărat, să pierzi totul într-o singură zi? Nu doar casa și bunurile, ci o întreagă lume: vecinii, piețele zgomotoase, mirosul pâinii coapte, rutina familiară a unei vieți. Povestea Pompeiului nu este doar despre cei care au pierit, ci și despre cei care au rămas – purtând pe umeri greutatea a ceea ce a fost și povara de a o lua de la capăt.

Imaginea orașului Pompeii este adesea una a tăcerii eterne, a ultimelor clipe de viață surprinse și conservate sub mantia de cenușă a Vezuviului. Mulajele de ghips, realizate în secolul al XIX-lea, ne arată drama victimelor, înghețate pentru totdeauna în anul 79 d.Hr. Însă aceasta este doar o parte a poveștii. În timp ce mii de oameni au murit, mulți alții au scăpat, iar arheologii moderni, asemenea unor detectivi ai istoriei, urmăresc astăzi urmele lăsate de ei, descoperind o cronică neașteptată a rezilienței umane.

Un oraș obișnuit cu furia pământului

Înainte de cataclism, Pompei nu era centrul imperiului, dar era un nod comercial animat și important în Campania, regiunea fertilă de la malul Golfului Napoli. Populația sa varia între 6.400 și 30.000 de locuitori, iar peisajul atrăgea elita romană, care își ridica vile somptuoase în apropiere.

Viața aici se desfășura sub semnul instabilității geologice. Cutremurele erau un fapt cotidian, arată National Geographic. De altfel, în anul 79 d.Hr., orașul încă purta rănile unui seism puternic care îl zguduise cu 17 ani în urmă, lăsând în urmă numeroase clădiri avariate sau complet distruse. Așadar, când pământul a început din nou să se cutremure la sfârșitul verii, puțini au bănuit tragedia ce avea să urmeze. Însă ziua de 24 august – data tradițional acceptată a erupției – a arătat că de data aceasta, muntele Vezuviu se trezise cu adevărat.

Martorul de peste golf

O perspectivă unică asupra dezastrului ne-a fost lăsată de Pliniu cel Tânăr. La doar 18 ani, se afla în vila unchiului său din Misenum, la aproximativ 30 de kilometri distanță, pe malul opus al golfului. De acolo, a privit cum o coloană gigantică de gaz și rocă se înălța din vulcan, descriind-o memorabil ca având forma unui „pin mediteraneean”.

Pentru locuitorii din Pompei, aflați la mai puțin de 10 kilometri de crater, acest nor sinistru trebuie să fi fost o viziune terifiantă. Cei care au înțeles pericolul și au fugit imediat au avut o șansă. Pentru cei care au ezitat, soarta a fost pecetluită. Până după-amiaza, o ploaie mortală de cenușă și piatră ponce a început să cadă, prăbușind acoperișuri și lovind pe oricine era surprins pe străzi. În zorii zilei următoare, valuri de gaze toxice și fluxuri piroclastice au îngropat definitiv orașul și secretele sale.

Pliniu și mama sa s-au numărat printre cei care au fugit din calea urgiei. Relatarea sa surprinde haosul și disperarea acelor momente, în timp ce întunericul și cenușa acopereau totul: „Se auzeau țipetele femeilor, strigătele copiilor și urletele bărbaților; unii își strigau copiii, alții părinții, alții soții, încercând să se recunoască după vocile care le răspundeau.” După ce vulcanul s-a liniștit, ei au reușit să se întoarcă la Misenum. Au avut noroc.

Au existat supraviețuitori la Pompeii?

Estimările sugerează că aproximativ 2.000 de oameni au murit în Pompeii, ceea ce înseamnă că mii de locuitori au supraviețuit. Unde s-au dus? Răspunsul logic indică orașele învecinate din Campania. Neapolis, orașul care avea să devină Napoli, a fost una dintre destinațiile principale.

O dovadă neașteptată în acest sens provine de pe teritoriul de astăzi al României, unde un altar memorial antic onorează soldații căzuți. Pe el este menționat un ofițer militar – al cărui nume s-a pierdut – identificat ca fiind originar atât din Pompeii, cât și din Neapolis, o dovadă clară a relocării sale după dezastru.

Cercetătorul Steven L. Tuck, de la Universitatea Miami, a urmărit cu migală soarta acestor refugiați. Printr-o muncă detectivistică, a identificat nume de familie unice pentru Pompeii pe inscripții funerare din alte orașe, datate după anul 79 d.Hr. A descoperit astfel că cel puțin cinci familii pompeiene s-au stabilit în Neapolis. Alte comunități, precum Cumae și Puteoli, au devenit, de asemenea, noi cămine pentru supraviețuitori.

În mod surprinzător, unii s-au întors, arată BBC. Săpăturile recente au relevat că etajele superioare ale unor clădiri, rămase deasupra „deșertului de cenușă”, au fost locuite, în timp ce parterele ruinate erau folosite ca pivnițe. Se crede că acești oameni, prea săraci pentru a o lua de la capăt în altă parte, au ales să trăiască printre fantomele trecutului lor, unii rămânând acolo până în secolul al V-lea.

Dincolo de ajutorul material și de găsirea unui nou acoperiș, supraviețuitorii se confruntau cu o provocare invizibilă: trauma psihologică. Nu-și pierduseră doar casele, ci și identitatea. Nu mai erau cetățeni ai prosperului Pompeii, ci refugiați, „cei de la Pompeii”, purtând cu ei amintiri terifiante. Faptul că familii fără legături anterioare s-au căsătorit în noile comunități, cum arată descoperirile lui Tuck, este mai mult decât o simplă înregistrare istorică. Este o dovadă a nevoii umane de a reface legături și de a găsi alinare în experiența comună.

O mână de ajutor imperială

Vestea dezastrului a ajuns rapid la Roma, iar împăratul Titus (79-81 d.Hr.) a reacționat prompt. Biograful antic Suetonius notează că împăratul „a dat dovadă nu doar de preocuparea unui împărat, ci și de dragostea profundă a unui tată, fie prin mesaje de simpatie, fie prin acordarea întregului ajutor financiar pe care îl putea oferi”.

Titus a finanțat proiecte de construcții publice în Campania pentru a face față afluxului de refugiați. Acestea includeau temple dedicate zeităților populare în Pompeii, precum Vulcan și Isis, oferind astfel supraviețuitorilor nu doar un acoperiș, ci și o ancoră spirituală – o încercare de a aduce o fărâmă din normalitatea pierdută în noua lor viață.

Povestea supraviețuitorilor din Pompeii transcende astfel istoria antică. Această istorie amintește de soarta comunităților moderne devastate de dezastre, care, din ruine și durere, găsesc puterea de a reconstrui nu doar orașe, ci și speranță. Focul Vezuviului le-a distrus lumea, dar nu le-a putut înfrânge voința de a merge mai departe și de a rescrie, literă cu literă, povestea vieților lor.