Avicenna: povestea celui mai mare savant al lumii musulmane

Avicenna (născut în anul 980, lângă Bukhara, Iran [azi în Uzbekistan] – decedat în anul 1037, Hamadan, Iran), cunoscut și ca Ibn Sina, a fost un medic musulman și cel mai faimos filosof-om de știință al lumii islamice medievale. S-a remarcat în special prin contribuțiile sale în domeniile filosofiei și medicinei aristotelice. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără Kitāb al-shifāʾ (Cartea vindecării), o vastă enciclopedie filosofică și științifică, și Al-Qānūn fī al-ṭibb (Canonul medicinei), una dintre cele mai influente cărți din istoria medicinei.

Avicenna nu a apărut într-un vid intelectual. Se crede că scriitorul musulman Ibn al-Muqaffaʿ, sau poate fiul său, a introdus logica aristotelică în lumea islamică cu mai bine de două secole înaintea lui. Filosofi precum Al-Kindī, primul aristotelician islamic, și polimatul turc al-Fārābī, din ale cărui lucrări Avicenna avea să învețe metafizica lui Aristotel, i-au fost predecesori. Dintre aceștia, Avicenna s-a impus însă ca cea mai importantă figură.

Viața și educația

Potrivit relatării sale, consemnată de discipolul său al-Jūzjānī, Avicenna a memorat întregul Coran până la vârsta de 10 ani. Tutorele său, Nātilī, l-a instruit în logica elementară, dar Avicenna și-a depășit rapid profesorul și a început să studieze singur autorii eleniști. La 16 ani, s-a îndreptat către medicină, o disciplină despre care spunea că a stăpânit-o „cu ușurință”.^[sursa]

Când sultanul din Bukhara a fost răpus de o boală care i-a derutat pe medicii curții, Avicenna a fost chemat și a reușit să-l vindece. Drept recompensă, sultanul i-a permis accesul la biblioteca regală a dinastiei Sāmānide, o oportunitate rară care i-a deschis calea spre un vast univers de cunoaștere filosofică și științifică.

Avicenna și-a început prolifica activitate de scriitor la 21 de ani, lăsând în urmă aproximativ 240 de lucrări, acoperind domenii precum matematică, astronomie, fizică, metafizică, filologie, muzică și poezie. Totuși, cariera sa a fost marcată de instabilitatea politică și religioasă a epocii, fiind nevoit să se mute frecvent.

La Eṣfahān, sub protecția lui ʿAlā al-Dawlah, a găsit în sfârșit stabilitatea care îi lipsise. Aici, Avicenna a trăit perioada sa de apogeu, departe de intrigile politice, organizând reuniuni savante în fiecare vineri. În acest mediu propice, a finalizat Kitāb al-shifāʾ, a scris Dānish nāma-i ʿalāʾī (Cartea cunoașterii) și Kitāb al-najāt (Cartea salvării) și a compilat tabele astronomice mai precise.

Ultimii ani și moartea lui Avicenna

În timp ce îl însoțea pe ʿAlā al-Dawlah, Avicenna s-a îmbolnăvit de colici. A încercat să se trateze recurgând la o metodă extremă: și-a administrat opt clisme cu semințe de țelină într-o singură zi. Însă preparatul a fost fie greșit dozat, fie alterat intenționat de un însoțitor, conținând cinci măsuri de ingredient activ în loc de cele două prescrise. Aceasta i-a provocat ulcerații intestinale severe.

Ulterior, a luat mithridate, un remediu ușor pe bază de opiu atribuit lui Mitridates VI Eupator, regele Pontului (120-63 î.Hr.). Însă un sclav a încercat să-l otrăvească, adăugând pe ascuns o supradoză de opiu. Deși slăbit, Avicenna a continuat să-l însoțească pe ʿAlā al-Dawlah în marșul său spre Hamadan. Pe drum, starea sa s-a agravat brusc, iar după o scurtă suferință, a murit în luna sfântă a Ramadanului.

Influența în filosofie și știință

În 1919-1920, reputatul orientalist britanic Edward G. Browne afirma: „Avicenna a fost un filosof mai bun decât medic, dar al-Rāzī (Rhazes) a fost un medic mai bun decât filosof”, o concluzie repetată frecvent de atunci. Însă o astfel de judecată, emisă la 800 de ani după Avicenna, ridică întrebarea: pe baza căror criterii moderne poate fi evaluat cine a fost „mai bun”?

Pentru a înțelege contribuțiile filosofice și științifice ale acestor gânditori, trebuie luat în considerare contextul lor. Cultura lor era cea a Califatului ʿAbbāsid (750-1258), ultima mare dinastie condusă pe preceptele primei comunități musulmane (ummah). Lumea lor era fundamental diferită de cea a Occidentului secolului XX și chiar de moștenirea elenistă pe care o studiau. Viziunea lor asupra Universului era teocentrică (centrată pe Dumnezeu), spre deosebire de cea antropocentrică (centrată pe om) a lumii greco-romane. Cosmologia lor nu separa tărâmurile natural, supranatural și preternatural, ci le unifica într-un sistem coerent.

În concepția lui Avicenna, Dumnezeu era Creatorul suprem – Prima Cauză, Ființa Necesară, din care emanau cele zece Inteligențe. Esența și existența Sa imuabilă domneau peste acestea, iar Prima Inteligență cobora în trepte până la Inteligența Activă, care comunica cu oamenii prin lumina sa divină – un simbolism inspirat din Coran.

Cea mai importantă lucrare a lui Avicenna în filosofie și știință este Kitāb al-shifāʾ, o enciclopedie vastă împărțită în patru părți: logică, fizică, matematică și metafizică. În viziunea sa, știința era echivalentă cu înțelepciunea, astfel că a încercat o clasificare unificată a cunoașterii.

În secțiunea dedicată fizicii, natura este analizată prin opt mari discipline: principiile generale, studiul corpurilor cerești și terestre, elementele primare, meteorologia, mineralogia, botanica, zoologia și psihologia (știința sufletului). Științele subordonate, ordonate de Avicenna în funcție de importanță, includ medicina; astrologia; fizionomia (studiul legăturii dintre trăsăturile fizice și caracter); oniromanția (interpretarea viselor); talismanele (obiecte menite să influențeze energiile cosmice și terestre); teurgia („secretele prodigiilor”, explicarea efectelor remarcabile prin forțe naturale) și alchimia. Deși a studiat această din urmă disciplină, Avicenna a respins în cele din urmă ideea transmutației metalelor (transformarea plumbului sau cuprului în aur și argint).

În domeniul matematicii, el a împărțit cunoștințele în patru științe fundamentale: aritmetică, geometrie și geografie, astronomie și muzică.

Logica

Pentru Avicenna, logica era un instrument esențial al filosofiei, o disciplină atât artistică, cât și științifică, menită să analizeze conceptele de ordin secundar. Deși s-a înscris în tradiția lui al-Fārābī și al-Kindī, s-a distanțat de școala peripatetică (școală filozofică din Grecia antică întemeiată de Aristotel) din Bagdad, abordând mai deschis concepte din doctrinele platonice și stoice, cu o gândire mai independentă.

Mai important, viziunea sa teologică – concepția despre Prima Cauză și cele zece Inteligențe – i-a permis filosofiei sale să fie ușor integrată în gândirea scolastică europeană medievală. Devotamentul său față de Dumnezeu ca Creator și față de ierarhia cerească a făcut ca ideile sale să fie compatibile cu doctrina creștină, influențând gânditori precum Toma d’Aquino și Albertus Magnus.

Influența în medicină

Deși, în general, contribuțiile medicale ale lui al-Rāzī au fost considerate superioare, mulți medici l-au preferat pe Avicenna datorită clarității și organizării sale. Influența sa asupra școlilor medicale europene s-a menținut până la începutul epocii moderne, Canonul Medicinei (Al-Qānūn fī al-ṭibb) devenind principala sursă de referință, în detrimentul Kitāb al-ḥāwī (Cartea cuprinzătoare) a lui al-Rāzī.

Structura sa riguroasă este evidentă în Canon, împărțit în cinci volume:

1. Prima carte conține patru tratate:
   • Primul tratează cele patru elemente fundamentale (pământ, aer, foc, apă) în relație cu cele patru umori ale medicinei galenice (sânge, flegmă, bilă galbenă, bilă neagră), incluzând și o secțiune de anatomie.
   • Al doilea tratează etiologia (cauzele) și simptomele bolilor.
   • Al treilea abordează igiena, sănătatea, boala și inevitabilitatea morții.
   • Al patrulea este dedicat nosologiei terapeutice (clasificarea bolilor) și tratamentelor dietetice.
2. A doua carte este o Materia Medica, un compendiu de remedii naturale.
3. A treia carte descrie bolile specifice fiecărei regiuni anatomice, de la cap la picioare.
4. A patra carte analizează bolile nespecifice unui organ anume, precum febra și alte afecțiuni sistemice.
5. A cincea carte tratează medicamentele compuse, incluzând theriacs (antidoturi complexe), mithridate, electuarii și cathartice (laxative puternice).

Volumele II și V sunt deosebit de valoroase, catalogând aproximativ 760 de medicamente simple și compuse, dezvoltând astfel teoria umorală a lui Galen.

Din păcate, fișele clinice originale ale lui Avicenna, care urmau să fie anexate la Canon, s-au pierdut. Singura versiune cunoscută a supraviețuit într-o ediție arabă tipărită la Roma în anul 1593.

Totuși, se știe că Avicenna a folosit metode hipocratice pentru tratarea deformărilor coloanei vertebrale, bazate pe tehnici de reducere – aplicarea presiunii și tracțiunii pentru corectarea anomaliilor osoase. Aceste metode, rafinate de medicul grec Paul din Aegina, au fost uitate timp de secole, fiind redescoperite abia în anul 1896 de chirurgul francez Jean-François Calot.

De asemenea, Avicenna a recomandat utilizarea vinului ca pansament antiseptic, o practică adoptată pe scară largă în Europa medievală. A fost, de asemenea, printre primii care au descris focul persan (antraxul), a recunoscut gustul dulce al urinei ca simptom al diabetului și a documentat existența viermelui de Guineea (Dracunculus medinensis), un parazit cunoscut astăzi pentru infestările sale în regiunile tropicale.

Avicenna și medicina bazată pe dovezi

Influența lui Avicenna se resimte și în medicina modernă. Deși medicina bazată pe dovezi este adesea considerată o inovație contemporană, fundamentată pe studii clinice riguroase, istoricul Michael McVaugh subliniază că medicii medievali încercau deja să-și bazeze practica pe dovezi fiabile.

În acest context, Avicenna a jucat un rol esențial, fiind o figură centrală în tradiția greco-arabă care a influențat medici europeni ai secolului al XIII-lea, precum Arnold de Villanova, Bernard de Gordon și Nicholas de Polonia. Conceptul său de proprietas – ideea că un remediu este eficient în mod constant, bazat pe experiență – a permis testarea sistematică a tratamentelor într-un cadru rațional.

Avicenna, alături de Rhazes într-o măsură mai mică, a oferit un model al medicinei ca știință empirică, parte a ceea ce McVaugh numește „o schemă rațională a naturii”. Deși acest lucru nu a condus direct la o nosologie modernă sau la metodologii de cercetare sofisticate, ar fi greșit să ignorăm contribuțiile sale la dezvoltarea unei abordări medicale bazate pe dovezi.

Moștenirea lui Avicenna

Viața personală a lui Avicenna este dificil de reconstituit. Cele mai multe informații provin din autobiografia dictată discipolului său al-Jūzjānī. De-a lungul timpului, prietenii i-au idealizat imaginea, iar dușmanii l-au denigrat. Se pare, însă, că Avicenna era un om pasionat de viață, cu un apetit intens pentru muzică, băutură și aventuri amoroase. Firea sa efervescentă i-a adus numeroși prieteni, dar și adversari, mai ales din rândul celor care îi dezaprobau stilul de viață nonconformist.

Uneori, Avicenna părea arogant. Deși a împrumutat multe idei de la al-Rāzī, l-a criticat aspru, susținând că acesta ar fi trebuit să se limiteze „la testarea scaunelor și a urinei”. În ciuda caracterului său dificil, Avicenna a fost un gânditor profund, capabil să îmbine teoria și practica cu o inteligență remarcabilă.

Filosofia sa a fost rapid absorbită de gândirea scolastică medievală europeană, iar sinteza dintre neoplatonism și aristotelism, alături de organizarea clară a cunoștințelor, l-au transformat într-unul dintre cei mai influenți intelectuali de la Aristotel încoace. Filosoful britanic Antony Flew l-a descris drept „unul dintre cei mai mari gânditori care au scris vreodată în limba arabă”, o apreciere care reflectă prestigiul său în lumea academică modernă.

Influența lui Avicenna asupra medicinei europene s-a resimțit profund până în secolul al XVII-lea. Deși lucrarea sa se baza pe teoriile și practicile greco-romane, profesorii o foloseau pentru a introduce studenții în principiile fundamentale ale științei medicale.

Controversat în timpul vieții, Avicenna și-a păstrat atât susținătorii, cât și criticii și după moarte. Medicul medieval Arnold din Villanova l-a acuzat că ar fi „un scriitor profesionist care i-a stupefiat pe medicii europeni prin interpretarea sa greșită a lui Galen”. Totuși, o astfel de judecată pare nedreaptă. Fără Avicenna, multe cunoștințe medicale s-ar fi pierdut. Longevitatea influenței sale contrazice critica lui Villanova: în anul 1913, medicul și profesorul canadian Sir William Osler l-a numit „autorul celui mai faimos manual de medicină scris vreodată” și l-a descris ca fiind „prototipul medicului de succes – un om de stat, profesor, filosof și literat”.

Avicenna și Epoca de Aur a Islamului

Avicenna trebuie privit alături de marii săi contemporani islamici – Al-Rāzī, Ibn Rushd (Averroes), ʿAlī ibn al-ʿAbbās (Haly Abbas), Abū al-Qāsim (Albucasis), Ibn Zuhr (Avenzoar) și alții. Aceștia au jucat un rol esențial în conservarea și reinterpretarea învățăturii elenistice, oferind Europei medievale acces la o moștenire științifică pe care altfel ar fi pierdut-o. Prin Sicilia, Spania și, mai târziu, prin Cruciade, lumea islamică a readus Europa la viață intelectuală, iar Avicenna a fost, poate, cel mai important ambasador al acestui curent.

Impactul lui Avicenna asupra istoriei islamice este vizibil și astăzi, în special la mormântul său din Hamadan. Deși în secolul al XX-lea acesta se afla în stare de degradare, Osler observa că „marele persan are încă o practică largă, deoarece mormântul său este foarte vizitat de pelerini, printre care se spune că vindecările nu sunt rare”.

În anii 1950, mormântul a fost transformat într-un mausoleu impunător, cu un turn inspirat din arhitectura mogolă, un muzeu și o bibliotecă de 8.000 de volume. Astăzi, locul de odihnă al lui Avicenna rămâne un punct de atracție turistică și un simbol al moștenirii sale intelectuale. Așa cum a fost și în timpul vieții, marele medic și filosof continuă să fascineze atât cercetătorii, cât și publicul larg.