Bătălia de la Poarta Persană: Termopilele Ahemenide, anul 330 î.Hr.

După o serie de victorii zdrobitoare, Alexandru cel Mare și armata sa macedoneană erau pregătiți să înainteze spre inima Imperiului Ahemenid. Totuși, drumul lor a fost blocat de o opoziție neașteptată în ceea ce a rămas cunoscut ca Bătălia de la Poarta Persană.

După înfrângerea armatelor ahemenide la Granicus (334 î.Hr.), Issus (333 î.Hr.) și Gaugamela (331 î.Hr.), drumul spre centrul puterii persane era deschis. Fără o armată suficient de puternică să-i opună rezistență, capitalele bogate ale imperiului erau expuse invadatorilor. Cu toate acestea, nu toți persanii erau dispuși să capituleze.

Ariobarzanes, satrapul Persisului, era hotărât să lupte. Cu un contingent mic, dar decis, a încercat să oprească avansul macedonenilor în munții Zagros. Deși depășiți numeric, terenul accidentat le oferea persanilor un avantaj, transformând Poarta Persană într-un nou „Termopile” pentru ahemenizi.

Resursele Imperiului Ahemenid

Deși Alexandru cel Mare obținuse victorii decisive la Granicus, Issus și Gaugamela, acestea reprezentau doar o parte din imensul Imperiu Ahemenid. Inima imperiului rămânea încă neatinsă, iar regele Darius al III-lea dispunea de resurse considerabile pentru a-și apăra teritoriul. Totuși, dimensiunea vastă a imperiului făcea dificilă concentrarea acestor resurse într-un singur loc, iar presiunea continuă exercitată de Alexandru făcea aproape imposibilă organizarea unei rezistențe eficiente.

Darius al III-lea, aflat în Ecbatana, încerca să refacă o armată după înfrângerea dezastruoasă de la Gaugamela. Speranța lui era ca munții Zagros să ofere o barieră naturală suficient de puternică pentru a opri înaintarea lui Alexandru până în primăvară. Dar Alexandru nu era genul de comandant care să aștepte. După cucerirea Babilonului, el a reluat marșul cu armata sa, hotărât să zdrobească orice opoziție.^[sursa]

Marșul lui Alexandru în Babilon

Drumul din Babilon l-a purtat pe Alexandru mai întâi în orașul Susa, un centru istoric al regiunii Elam. Susa, cu o istorie ce se întindea până în mileniul al IV-lea î.Hr., era un oraș de o importanță imensă pentru ahemenizi. Cucerit de Cirus cel Mare în anii 540-539 î.Hr., Susa a devenit una dintre cele patru capitale ale imperiului sub Cambyses al II-lea și a fost dezvoltată masiv de Darius cel Mare. În ciuda importanței sale, orașul a căzut în mâinile lui Alexandru fără rezistență.

Capturarea Susei a reprezentat o lovitură devastatoare pentru prestigiul ahemenid și un câștig strategic major pentru Alexandru. Cu Susa sub control, Alexandru avea acces la Drumul Regal, construit de Darius I pentru a facilita comunicarea în întregul imperiu. Acest drum oferea lui Alexandru calea perfectă pentru a traversa munții Zagros și a pătrunde în inima Imperiului Ahemenid. După un marș lung, capitalele Persepolis și Pasargadae se aflau acum la îndemâna macedonenilor.^[sursa]

În timp ce Darius al III-lea încerca să ridice o nouă armată la Ecbatana, apărarea centrului vital al Imperiului Ahemenid a căzut în mâinile unui om pe nume Ariobarzanes. Deși știm puține despre el, istoria îl conturează ca pe un personaj important. Fiind satrap al Persisului, străvechea patrie persană, Ariobarzanes deținea o funcție crucială creată probabil din necesitate, semn al crizei profunde în care se aflau ahemenizii.

Ariobarzanes era un prinț ahemenid care luptase deja în bătălia de la Gaugamela în anul 331 î.Hr. Fiind un aliat de încredere al lui Darius al III-lea, el a fost desemnat să apere inima imperiului cu forțele sale reduse.

Deși sursele antice elenistice raportează o armată de 40.000 de infanteriști și 700 de cavaleriști, estimările moderne sugerează un număr mult mai mic, de aproximativ 700-2.000 de oameni, compus din garda sa personală și miliția locală. Cu toate acestea, Ariobarzanes a fost hotărât să reziste, alegând să apere Poarta Persană, o trecătoare îngustă din Munții Zagros, perfectă pentru o ambuscadă.

Bătălia de la Poarta Persană

În timp ce Ariobarzanes își pregătea defensiva, Alexandru cel Mare s-a confruntat cu tribul Uxian, locuitorii semi-nomazi ai Munților Zagros, cunoscuți pentru raidurile lor constante asupra așezărilor locale. Regele persan le permisese să perceapă taxe de trecere de la armatele care traversau regiunea, într-o încercare de a-i integra într-o alianță loială ahemenizilor. Însă Alexandru a refuzat să respecte această tradiție și a adoptat o altă strategie.

Alexandru i-a informat pe uxieni că le va plăti taxa atunci când armata sa va mărșălui pe drumul principal. Însă, în loc să urmeze această rută, a trimis o forță aleasă pe un traseu alternativ, ghidat de localnici. În timp ce uxienii își pregăteau pozițiile pentru a intercepta armata lui Alexandru pe drumul principal, generalul său Craterus i-a înconjurat, tăindu-le calea de retragere. Alexandru a atacat apoi satul uxian, masacrându-i pe cei care au opus rezistență și forțându-i pe supraviețuitori să se predea și să accepte un tribut anual în animale.^[sursa]

Alexandru cel Mare a fost prins în ambuscadă

După supunerea uxienilor, Alexandru și-a îndreptat armata spre Poarta Persană, subestimând pericolul. Încrezător în forțele sale, nu a trimis iscoade pentru a cerceta terenul și a condus direct armata într-o ambuscadă pregătită cu grijă de Ariobarzanes. Poziționat strategic într-o trecătoare îngustă, Ariobarzanes a folosit înălțimile din jur pentru a bombarda armata macedoneană cu bolovani și săgeți, provocându-le pierderi grele.

Macedonenii, prinși în capcană într-un loc strâmt și izolați de unitățile din spate, au fost nevoiți să abandoneze morții și răniții – un gest considerat o mare rușine pentru greci și macedoneni. Ambuscada a fost un succes major pentru Ariobarzanes, demonstrând că ahemenizii erau capabili să învingă, cel puțin temporar, chiar și cea mai puternică armată a vremii.

Prin oprirea lui Alexandru la Poarta Persană, Ariobarzanes nu doar că a prevenit devastarea imediată a regiunii centrale a Imperiului Ahemenid, dar i-a oferit și lui Darius al III-lea timp prețios pentru a-și reorganiza armata. Orice altă rută prin Munții Zagros ar fi presupus un ocol semnificativ și un timp suplimentar de marș pentru macedoneni.

Cu toate acestea, în loc să se retragă sau să atace frontal din nou, Alexandru și Ariobarzanes au intrat într-un impas de o lună, în care niciuna dintre părți nu putea lansa o ofensivă decisivă. Acest moment tensionat a demonstrat vulnerabilitatea ambelor tabere, dar și capacitatea persanilor de a rezista, chiar și în fața unei forțe aparent invincibile.

Depășirea impasului și soarta lui Ariobarzanes

Nu este clar cum a reușit Alexandru cel Mare să depășească impasul de la Poarta Persană. Cu toate acestea, marele conducător militar a găsit o rută prin munți, care i-a permis să ajungă în spatele pozițiilor ahemenizilor.

În timp ce Craterus a rămas cu o forță simbolică pentru a păzi tabăra, Alexandru și generalul său, Ptolemeu, au condus o trupă de elită într-un atac surprinzător din două părți asupra ahemenizilor. Atacați din spate și de sus, oamenii lui Ariobarzanes au fost luați prin surprindere. Deși depășiți numeric și înconjurați, ahemenizii au ripostat cu o ferocitate remarcabilă.

Se spune că această bătălie a fost una dintre cele mai costisitoare pentru Alexandru cel Mare, în termeni de pierderi umane, în întreaga sa campanie de cucerire a Imperiului Ahemenid. Deși numărul exact al victimelor nu este cunoscut, relatările istorice subliniază dificultatea confruntării.

Soarta lui Ariobarzanes variază în funcție de sursele istorice. O versiune spune că, forțat să se predea, a fost executat de către Alexandru ca răzbunare pentru rezistența oferită. O altă versiune sugerează că Ariobarzanes și cei mai apropiați camarazi au lansat o ultimă și disperată încărcătură sinucigașă împotriva macedonenilor, unde și-au găsit sfârșitul. O a treia versiune afirmă că Ariobarzanes și o parte din oamenii săi au reușit să scape și să se întoarcă la Persepolis, unde au fost respinși de comandantul orașului și fie au fost masacrați sub ziduri, fie au murit în luptă.

Bătălia de la Poarta Persană: urmările

Bătălia de la Poarta Persană a fost comparată adesea cu faimoasa bătălie de la Termopile, datorită similarităților evidente dintre cele două confruntări. Alexandru a folosit această paralelă în propaganda sa, susținând că invazia sa era o răzbunare pentru expedițiile persane din secolul al V-lea î.Hr. Această idee a fost întărită în mod dramatic când Alexandru a ajuns în Persepolis.

Persepolis, mândra capitală a Imperiului Ahemenid, a fost predată armatei macedonene pentru a fi jefuită și distrusă. Locuitorii au fost masacrați sau înrobiți, iar Alexandru a confiscat tezaurul regal, una dintre cele mai mari acumulări de bogăție din lumea antică. Această pradă imensă i-a oferit libertate financiară totală, eliberându-l de orice dependență de sprijinul orașelor-stat grecești, care finanțaseră până atunci campania sa.

Înainte de a pleca în urmărirea lui Darius al III-lea, Alexandru cel Mare a ordonat distrugerea completă a Persepolisului. Motivele sale rămân neclare, dar efectele au fost devastatoare: orașul nu și-a revenit niciodată complet și, până în secolul al X-lea d.Hr., încetase să mai existe ca o așezare importantă.

Bătălia de la Poarta Persană a marcat un punct de cotitură în campania lui Alexandru cel Mare. Luptele au devenit din ce în ce mai dificile și mai sângeroase, în parte deoarece Alexandru își atinsese obiectivul inițial de a-i pedepsi pe ahemenizi pentru invaziile lor din trecut. Cu toate acestea, distrugerea Persepolisului a erodat grav autoritatea lui Darius al III-lea, diminuând sprijinul de care acesta se bucura. Nobilimea persană a început să caute o nouă conducere, văzând în asta singura cale de salvare a imperiului.