Califatul Omeiad: cel mai mare stat islamic creat de către urmaşii Profetului Mahomed

La doar câteva decenii după moartea profetului Mahomed, scena mondială islamică a explodat, dând naștere primului său super-imperiu: Califatul Omeiad. O poveste cu expansiuni fulgerătoare, intrigi de palat și revoluții sângeroase!

De la triburi la imperiu: Perioada de Aur a primilor califi

În anii imediat următori dispariției lui Mahomed, națiunea islamică a fost condusă de patru califi considerați „bine călăuziți” – era Califatului Rashidun. Și ce transformare! Peninsula Arabică, un vast deșert punctat de triburi războinice și negustori nomazi, a trecut printr-un carusel de reforme, cuceriri și centralizări, devenind epicentrul unei civilizații în plină expansiune.

La moartea celui de-al treilea calif, Uthman Ibn Affan, Imperiul Islamic înghițise deja Persia, Levantul, Anatolia și Egiptul, iar tentaculele sale se întindeau lent spre Africa de Nord. Dar, ca într-o veritabilă saga, asasinarea lui Uthman a aruncat imperiul într-o perioadă de haos și lupte interne, cunoscută ca Marea Fitna (Primul Război Civil Musulman). Din acest tumult s-a ridicat, în cele din urmă, Califatul Omeiad.^[sursa]

Cine erau omeiazii? De la negoț la sabie

Omeiazii, sau „Banu Umayya” (Fiii lui Umayya), nu erau niște nou-veniți. Erau unul dintre clanurile dominante ale puternicului trib Quraysh din Mecca. Imaginează-ți niște magnați ai deșertului: și-au clădit averi considerabile prin rețele comerciale ingenioase și au legat alianțe strategice cu diverse triburi arabe din Peninsula Arabică, Siria și Yemen.

Inițial, sub conducerea lui Abu Sufyan Ibn Harb, omeiazii s-au numărat printre cei mai aprigi opozanți ai lui Mahomed, participând activ la persecutarea primilor musulmani. Însă, după căderea oraşului Mecca în anul 630, au făcut o întoarcere de 180 de grade: clanul Umayyad s-a convertit la Islam și s-a mutat la Medina, capitala de atunci a tinerei națiuni islamice.

În anii ce au urmat, omeiazii nu doar că s-au integrat, ci au urcat rapid în ierarhia societății musulmane. Abu Sufyan și-a spălat păcatele trecutului, câștigându-și o reputație de erou în celebra bătălie de la Yarmuk. Rețelele lor comerciale extinse în Siria s-au dovedit a fi un atu neprețuit pentru primii guvernatori musulmani ai Levantului. Când Abu Ubayda Ibn Al-Jarrah, primul guvernator, a murit de ciumă în anul 635, califul Umar l-a numit pe Yazid, fiul cel mare al lui Abu Sufyan, în locul său.

Domnia lui Yazid a fost însă scurtă; și el a căzut victimă aceleiași epidemii. Fără prea multe opțiuni la îndemână, califul l-a desemnat pe Mu’awiyya, fratele mai mic al lui Yazid, ca emir în anul 639. Odată ce urgia ciumei a trecut, Mu’awiyya s-a dovedit a fi un administrator desăvârșit: a reconstruit provincia, a sprijinit comerțul și, crucial, i-a integrat pe localnici în noul regim. Popularitatea sa a explodat, câștigând și aprecierea califului Umar.

Jocul puterii: drumul omeiazilor spre califat

Mu’awiyya a continuat să guverneze Siria cu mână forte și pricepere pe parcursul restului domniei lui Umar și sub succesorul acestuia, Uthman. Fiind un membru proeminent al clanului omeiad, Mu’awiyya și-a consolidat o bază de putere solidă pentru rudele și aliații săi în regiune. După asasinarea lui Uthman, deși a cerut ca dreptatea să fie făcută înainte de alegerea unui nou calif, influența sa nu a fost suficientă pentru a bloca numirea lui Ali Ibn Abi Talib.

Ali, văr al profetului, unul dintre primii convertiți, erou de război și consilier al califilor anteriori, avea un sprijin masiv în Medina. Însă politica sa de a prioritiza pacea în detrimentul răzbunării imediate i-a înfuriat pe mulți. Printre primii contestatari s-au numărat Aisha, văduva lui Mahomed, și companionii profetului Talha Ibn Ubayd Allah și Zubayr Ibn Al-Awwam. Aceștia au strâns o armată și i-au vânat pe asasinii lui Uthman până la Basra, în Irak.

După ce i-au înfrânt pe asasini, tabăra Aishei a fost nevoită să se confrunte cu Ali, care îi urmărea îndeaproape, în celebra Bătălie a Cămilei. Califul a ieșit victorios, Talha și Zubayr au murit în luptă, iar Aisha s-a retras la Medina. Ali și-a mutat capitala la Kufa, un alt oraș important din Irak, și s-a pregătit pentru confruntarea inevitabilă cu Mu’awiyya.

Confruntarea finală și nașterea unei dinastii

Mu’awiyya, abil politician, a obținut sprijinul fostului guvernator al Egiptului, Amr Ibn Al-As, și a pornit împotriva lui Ali. Cele două armate s-au ciocnit în bătălia de la Siffin, o confruntare sângeroasă care s-a încheiat nedecis. Părțile au convenit asupra unui arbitraj neutru. Însă această decizie a stârnit furia unui grup radical de musulmani, Kharijiții, care s-au ridicat împotriva ambelor tabere. Mai mult decât atât, eforturile diplomatice de arbitraj au eșuat lamentabil în anul 659, iar Mu’awiyya a fost numit calif în Damasc.

În timp ce un nou război părea iminent, Kharijiții au reușit să-l asasineze pe Ali în anul 661. Hassan, fiul lui Ali, a fost proclamat calif, dar, realizând probabil fragilitatea poziției sale, a abdicat ulterior în favoarea lui Mu’awiyya, cu condiția ca acesta să nu numească un succesor. Astfel, s-a născut oficial Califatul Omeiad.

Odată cu unificarea conducerii musulmane sub Mu’awiyya, capitala Imperiului s-a mutat la Damasc, unde clanul Omeiad se bucura de loialitatea necondiționată a triburilor locale. Lipsa de unitate și diviziunile din Irak au făcut imposibilă orice rezistență semnificativă. În Peninsula Arabică, domnia lui Mu’awiyya era tolerată cu greu, dar acordul cu Hassan a menținut o pace fragilă.

Sub Mu’awiyya, campaniile de expansiune au continuat în forță. În anul 670, generalul Oqba Ibn Nafi a cucerit Tunisia de astăzi și a fondat orașul Kairouan, o bază strategică pentru viitoarele incursiuni în Africa de Nord. În est, armatele arabe au pătruns adânc în Khorassan (Persia de Est), stabilind o dominație solidă.

Anul 670 a marcat și moartea lui Hassan. Profitând de ocazie, Mu’awiyya l-a numit pe fiul său, Yazid, ca moștenitor – o mișcare ce a rupt tradiția electivă și a instituit domnia ereditară. Acest act a stârnit critici vehemente în Irak și Hejaz (regiunea Mecca și Medina), dar puțini au îndrăznit să se opună deschis. Abia după moartea lui Mu’awiyya, în 680, opoziția anti-omeiadă a izbucnit cu putere, în special în Kufa, unde populația a cerut numirea lui Husain, celălalt fiu al lui Ali și fratele lui Hassan, ca nou calif.

Susținut de majoritatea locuitorilor din Hejaz, Husain a trimis o rudă să evalueze situația din Kufa. Încurajat de rapoartele despre loialitatea orașului, a pornit spre Irak împreună cu familia sa. Însă, în timp ce traversa deșertul, Yazid l-a trimis pe Ubayd Allah Ibn Zyad, unul dintre cei mai redutabili generali ai săi, să înăbușe rapid revolta.

O armată omeiadă a fost trimisă să-l intercepteze pe Husain. Deși slab înarmat și depășit numeric zdrobitor, acesta a refuzat să se predea și a murit eroic alături de majoritatea membrilor familiei sale. Acest eveniment tragic, cunoscut ca Bătălia de la Karbala, a avut un impact seismic asupra întregii comunități musulmane și este comemorat cu pioșenie și astăzi, în special de musulmanii șiiți.

În Medina, o nouă rezistență armată s-a coagulat în jurul lui Abd Allah Ibn Zubayr, fiul lui Zubayr Ibn Al-Awwam (cel ucis în Bătălia Cămilei). Al Doilea Război Civil Musulman (A Doua Fitna) tocmai începuse.

A doua Fitna: Imperiul Omeiad la un pas de prăbușire

În următorii trei ani, forțele lui Abd Allah Ibn Zubayr au reușit să-i alunge pe omeiazi din Hejaz și să adune o armată considerabilă. Cu toate acestea, Damascul a obținut o victorie importantă împotriva rebelilor în bătălia de la Al-Harra, la porțile Medinei. Abd Allah Ibn Zubayr s-a retras la Mecca, unde a fost asediat până la vestea neașteptată a morții lui Yazid.

Fiul lui Yazid, Mu’awiyya al II-lea, a fost proclamat calif. În Hejaz, Abd Allah Ibn Zubayr a recuperat rapid teritoriile pierdute și a contestat din nou supremația omeiadă. Irakul și Egiptul și-au declarat sprijinul pentru Ibn Zubayr, izolându-l și mai mult pe tânărul și bolnăviciosul calif. Copleșit de situație, Mu’awiyya al II-lea a abdicat și a murit în 684, fără a lăsa moștenitori. Haosul părea total!

Marwan Ibn Al-Hakam, un membru al clanului Omeiad și văr îndepărtat al lui Mu’awiyya I, a fost proclamat calif de către ultimii loialiști din Siria. În august 684, și-a condus forțele în bătălia de la Marj Rahit și, printr-o victorie surprinzătoare împotriva aliaților lui Ibn Zubayr, a reușit să determine majoritatea triburilor yemenite să-și schimbe tabăra. În anul următor, a cucerit Egiptul. Câteva luni mai târziu, Marwan a murit, lăsându-l pe fiul său, Abd Al Malik, la conducerea unui imperiu încă divizat.

Domnia lui Abd Al Malik a început dezastruos cu bătălia de la Khazir din anul 686, unde forțele pro-omeiade au fost decimate, iar temutul general Ubayd Allah Ibn Zyad a fost ucis. Raidurile bizantine din nord l-au forțat pe calif să semneze un tratat de pace umilitor cu Constantinopolul, slăbindu-i și mai mult poziția. Armata omeiadă suferea de lipsă de coordonare și unitate, triburile componente fiind mai degrabă în competiție decât în colaborare.

Reunificare și apogeu: Imperiul Omeiad se întindea pe trei continente

Dar Abd Al Malik s-a dovedit a fi un lider capabil. În anul 691, a reușit să-și reorganizeze armata, redistribuind privilegiile între triburile siriene și yemenite și restabilind unitatea. În același an, a mărșăluit spre Irak și i-a zdrobit pe susținătorii lui Ibn Zubayr în bătălia de la Maskin. L-a trimis apoi pe redutabilul general Al-Hajjaj Ibn Yusuf în Peninsula Arabică, pe care acesta a cucerit-o cu o brutalitate extremă. În 692, Abd Allah Ibn Zubayr a fost ucis în timpul asediului Mecca, iar orașul s-a predat. A Doua Fitna se încheiase, iar Califatul Omeiad era mai consolidat ca niciodată!

Abd Al Malik a implementat numeroase reforme financiare și sociale care au revitalizat califatul. A murit în 705, iar moștenitorii săi au continuat expansiunea imperiului. Până în anul 710, întreaga Africă de Nord, de la Egipt până la Marocul de astăzi, era ferm sub control musulman. În anul 711, comandantul berber convertit Tariq Ibn Zyad a traversat Gibraltarul și a subjugat Regatul Vizigot din Spania modernă, creând provincia Al-Andalus (Andaluzia) – o perlă a civilizației islamice pentru secolele următoare.

În est, forțele omeiade au cucerit Transoxiana, ajungând până în Asia Centrală, unde expansiunea lor a fost oprită de armatele chineze în bătălia de la Aksu, în anul 717. Califatul Omeiad a cucerit și Sindul, în Pakistanul și India de astăzi.

Pe frontul bizantin, succesul a fost însă limitat. Între anii 717 și 718, armatele musulmane au asediat Constantinopolul, dar au fost respinse și forțate să abandoneze Anatolia. În anii următori, expansiunea califatului s-a oprit treptat. Cu toate acestea, dinastia Omeiadă construise deja un imperiu colosal, ce se întindea de la coastele Oceanului Atlantic până la periferia Indiei. Un adevărat gigant al lumii antice!

Primele fisuri: Califatul Omeiad începe să scârțâie

În anul 724, Hisham, ultimul fiu al lui Abd Al Malik, a devenit calif. Domnia sa de 19 ani a marcat apogeul califatului, dar și apariția primelor probleme majore.

Pe frontul european, armatele omeiade au pătruns în Regatul Franc, cucerind părți din sudul Franței, dar avansul lor a fost oprit decisiv în celebra bătălie de la Tours (sau Poitiers), în 732, de către forțele lui Carol Martel. Această înfrângere a fost urmată de masiva revoltă berberă din anul 740, unde armatele omeiade au fost zdrobite de triburile amazigh din Africa de Nord (Marocul și Algeria de astăzi). Epuizați de impozitele grele, de refuzul guvernatorilor arabi de a recunoaște pe deplin statutul convertiților locali și de abuzurile de putere, berberii au luat armele și i-au alungat pe omeiazi, ducând la apariția primelor state musulmane independente de califat în anul 743.

În Caucaz, califatul s-a confruntat cu puternicul Hanat Khazar, luptele încheindu-se nedecis, dar cu stabilirea unei influențe musulmane permanente în regiune. În India, avansul musulman a fost oprit de dinastiile locale. Hisham a încercat o nouă invazie a Imperiului Bizantin, dar a fost învins.

Însă cea mai semnificativă înfrângere a domniei lui Hisham a avut loc în Khorassan. Aici, persanii localnici și coloniștii arabi, exasperați de taxele exorbitante, abuzurile guvernatorilor și segregarea tribală, s-au răsculat împreună. Deși inițial reprimată, această rebeliune a fost scânteia care avea să aprindă un incendiu devastator pentru Califatul Omeiad.

Revoluția Abbasidă: omeiazii au fost măturați de pe scena istoriei

Hisham a murit în anul 743, fiind succedat de nepotul său, Al-Walid al II-lea. Scurta sa domnie a fost marcată de oprimarea brutală a oricărui rival din propria familie. În 744, a fost asasinat de vărul său, Yazid al III-lea, care s-a proclamat calif. Domnia acestuia a durat doar șase luni, înainte de a muri și el, numindu-l pe fratele său Ibrahim ca moștenitor. Ibrahim a fost rapid răsturnat de Marwan Ibn Muhammad, un alt nepot al califului Abd Al-Malik. Această perioadă turbulentă, plină de asasinate și uzurpări, este cunoscută ca Al Treilea Război Civil Musulman sau „A Treia Fitna”. Instabilitatea era la cote maxime!

Imediat ce a preluat puterea, Marwan al II-lea s-a confruntat cu o fervoare anti-omeiadă generalizată. O mișcare clandestină numită Hashimiyya, care recrutase membri în secret încă de la sfârșitul celei de-a doua Fitna, a ieșit la lumină. Hashimiyya se bucura de o popularitate imensă în rândul musulmanilor șiiți, în special al persanilor (care sufereau sub jugul taxelor omeiade), și al triburilor arabe care considerau dinastia omeiadă drept uzurpatoare.

Războiul civil omeiad a fost ocazia perfectă pentru Hashimiyya să-și intensifice eforturile și să-l coopteze pe Abu Muslim Al Khorassani, un comandant persan carismatic și extrem de popular. În anul 747, Abu Muslim a declarat rebeliune deschisă împotriva omeiazilor în Khorassan și a cucerit rapid provincia în numele mișcării. La acea vreme, Hashimiyya era condusă de abasizi, un clan arab înrudit cu profetul, și avea în frunte pe Abu Al-Abbas, supranumit As-Saffah („Cel care varsă sânge” – un nume deloc liniștitor!).

Irakul a căzut în mâinile rebelilor în 749, iar Abu Al-Abbas a fost proclamat calif. În anul următor, omeiazii au suferit înfrângere după înfrângere și au pierdut Damascul. Marwan al II-lea a fost forțat să fugă în Egipt, unde a fost prins și ucis. Lovitura de grație, o scenă demnă de cele mai sângeroase cronici, a venit la sfârșitul anului 750: Abu Al-Abbas a acordat o falsă grațiere prinților omeiazi, doar pentru a-i aduna la un „ospăț de reconciliere” unde au fost măcelăriți cu toții. Sfârșitul dinastiei Omeaide a fost brutal și definitiv în Orient.

Moștenirea complicată a omeiazilor și fragmentarea lumii islamice

Califatul Omeiad fusese continuarea dominației islamice unite, ce își avea rădăcinile în vremea profetului Mahomed și a Califatului Rashidun. Căderea sa a declanșat o dezintegrare rapidă a acestei unități. După revolta berberă din 740, apăruseră deja state locale independente în Maroc și vestul Algeriei. Cu toate acestea, omeiazii rămăseseră puterea centrală recunoscută în majoritatea lumii musulmane.

Totul s-a schimbat după preluarea puterii de către abasizi în anul 750. Așa cum se întâmplă adesea în istorie, noii conducători s-au întors rapid împotriva foștilor aliați, inclusiv împotriva susținătorilor descendenților lui Ali. Masacrele care au urmat au dus la fuga lui Idris Ibn Abdallah, un urmaș al lui Ali, care s-a refugiat în Munții Atlas din Maroc, unde a fost încoronat sultan în 788, fondând dinastia Idrisidă.

Într-o evadare demnă de un roman de aventuri, prințul omeiad Abd Al-Rahman Ibn Mu’awiyya a reușit să scape de persecuția abasidă, călătorind din Siria până în Al-Andalus (Spania musulmană). Aici, cu sprijinul garnizoanelor siriene locale, a preluat puterea și a fondat un emirat (ulterior califat) omeiad independent, care a transformat Al-Andalus într-un far de știință și progres în lumea islamică și europeană. Omeiazii nu dispăruseră complet!

Ultima regiune importantă care și-a câștigat independența față de abasizi a fost Emiratul Kairouan din Tunisia de astăzi, unde dinastia arabă Aghlabidă s-a desprins la sfârșitul secolului al VIII-lea. Abasizii au rămas califii recunoscuți ca lideri spirituali ai majorității musulmanilor, dar autoritatea lor politică directă dincolo de Orientul Mijlociu a devenit, în mare parte, simbolică.

De ce s-a prăbușit, așadar, puternicul Califat Omeiad din Damasc? Problemele de legitimitate l-au bântuit constant. Mulți musulmani nu uitaseră modul controversat în care Mu’awiyya I a ajuns la putere și masacrele comise de dinastia sa. Omeiazii au impus, de asemenea, impozite grele asupra non-musulmanilor și chiar asupra convertiților recenți (mawali), stârnind resentimente. În cele din urmă, guvernarea de la Damasc se baza excesiv pe un sistem de privilegii tribale preislamice, favorizând arabii sirieni și yemeniți în detrimentul altor grupuri. Toți acești factori au alimentat o aversiune crescândă, care a explodat într-o revoltă totală la primele semne de slăbiciune internă. O lecție clasică despre cum imperiile, oricât de mari, poartă adesea în ele semințele propriei lor distrugeri.