Caracal: 5 din 7 legende sunt adevărate. Locul unde s-a răsturnat carul cu proşti, închisoarea de pe strada Libertăţii, cimitirul de pe Învierii

În conștiința colectivă românească, orașul Caracal deține un loc aparte, învăluit într-o aură de umor și absurd, alimentată de bancuri celebre: locul unde s-ar fi răsturnat carul cu proști, unde închisoarea veghează pe strada Libertății, cimitirul își odihnește morții pe strada Învierii, sau unde, culmea ironiei, chiar și sediul Pompierilor ar fi fost mistuit de flăcări. Dar cât este realitate și cât este pură legendă în aceste povestiri ce au transformat urbea oltenească într-un punct de reper al folclorului urban? O incursiune în istoria și specificul local, ghidată de publicații precum Descoperiri.ro și de mărturiile celor ce păzesc memoria orașului, ne ajută să deslușim firele adevărului.

Nenumărate snoave și glume își găsesc sursa în atmosfera pitorească a Caracalului, însă puțini sunt cei care cunosc cu adevărat geneza acestor narațiuni. De la faimosul car cu proști și până la coincidențele toponimice, misterele Caracalului continuă să stârnească zâmbete și curiozitate. Iar dacă pașii v-ar purta vreodată prin acest oraș și ați îndrăzni să întrebați un localnic despre faima urbei sale, nu vă mirați dacă, în loc de supărare, veți fi întâmpinați cu un hohot de râs. Caracalenii, căliți de decenii de autoironie și celebritate jovială, au învățat să îmbrățișeze cu umor aceste povești.

„Nu este vorba despre nicio «minune» la Caracal în sensul strict despre care se tot vorbește,” explică primarul Eduard Ciocăzanu, „ci, mai degrabă, despre niște mituri care au fost îmbogățite de imaginația populară. Altele, însă, au fost dovedite ca fiind ancorate în realitate.”

Această perspectivă este împărtășită și de Sabin Popovici, muzeograf la Muzeul Romanațiului din Caracal, un veritabil cronicar al acestor „minuni”. El subliniază că o parte dintre miturile urbane ce învăluie localitatea au fost confirmate prin documente istorice, în timp ce altele își păstrează și astăzi farmecul de simple povestiri, contribuind la aura distinctă a micuțului oraș, fostă capitală a județului Romanați.

„Este adevărat că orașul Caracal este renumit la noi în țară prin «minunile» sale, dar acesta este un concept poate greșit înțeles. Nouă ne place să le considerăm mituri. Unele dintre ele au fost verificate și, într-adevăr, au un sâmbure de adevăr, iar altele rămân și acum doar simple legende urbane. Am încercat și noi, la muzeu, să vedem dacă ele pot fi demonstrate că au existat sau nu,” a declarat muzeograful Popovici.

Caracal: de la căruța cu prostime la faimosul car cu proști

Printre miturile cu cel mai solid fundament istoric se numără, fără îndoială, cel legat de locul unde s-ar fi răsturnat „căruța cu proști” – poate cea mai emblematică legendă a Caracalului. Originile sale par să se regăsească într-o confuzie lingvistică și un eveniment post-revoluționar de la 1848.

Se spune că o căruță ce transporta participanți la evenimentele pașoptiste, înflăcărați de victoria Revoluției, s-ar fi răsturnat într-o intersecție la marginea orașului, pe drumul spre Corabia – o intersecție ce există și astăzi. Răsturnarea atelajului cu „prostimea”, așa cum erau denumiți oamenii de rând în epocă, a fost un fapt real. Trecerea semantică de la „prostime” la „proști” a fost, se pare, un pas firesc pentru vorbitorii de rând, care nu mai sesizau nuanțele istorice ale termenilor.

„Întâmplarea a fost pusă pe seama entuziasmului foarte mare cu care ar fi fost primiți revoluționarii eliberatori de către locuitorii orașului Caracal. Dar cuvântul «prost», la vremea respectivă, nu avea semnificația peiorativă din prezent, ci desemna oamenii simpli, din popor, care nu aparțineau clasei boierești, ci erau oameni «din prostime».”, a detaliat muzeograful Sabin Popovici.

Ceasul din fară: O „minune” cu fenealogie franceză

Un alt „mit real” din Caracal este cel al ceasului din gară, ale cărui cadrane marchează ora 4 (și, implicit, ora 16) cu patru linii verticale: „IIII”, în loc de convenționalul „IV”. Departe de a fi o eroare locală, explicația este una de prestigiu internațional. Specialiștii Muzeului Romanațiului atestă că ceasul a fost realizat de faimosul ceasornicar francez Paul Garnier (1801-1869), un maestru care folosea în mod consecvent această reprezentare a cifrei 4 pe toate orologiile sale destinate spațiilor publice, răspândite în numeroase colțuri ale lumii.

„Ceasul din gara Caracal este un mit care poate fi foarte ușor analizat, deoarece este o marcă de ceas foarte cunoscută la vremea când el a fost cumpărat și montat. Deci, nu este un ceas făcut de «prostia caracalenilor», ci ei doar l-au comandat, cumpărat și montat în gară. Chiar și în țara noastră mai există asemenea ceasuri, unul fiind în gara din Jimbolia, județul Timiș. Totuși, numai cel de la Caracal este celebru.”, precizează, cu o notă de mândrie locală, muzeograful Sabin Popovici.

Kilometrul de 800 de metri și alte enigme toponimice

Povestea „kilometrului de 800 de metri” se adaugă listei de fapte confirmate, chiar și printr-o amintire personală a muzeografului Popovici. „Asta este ceva real, pentru că eu am văzut cu ochii mei. Era înainte de 1989, mergeam cu bicicleta spre comuna Fărcașele – spre București, când am văzut acele borne ce indicau kilometrii pe marginea drumului și am observat că, după ce au arătat 600 de metri, 700 de metri, 800 de metri, a apărut apoi direct o bornă pe care scria «1 kilometru». Treaba asta a fost remediată ulterior,” își amintește Popovici, amuzat.

În ceea ce privește cimitirul de pe strada Învierii, acesta rămâne un subiect de dispută. Istoricii locali, după studierea hărților vechi, afirmă cu certitudine că lăcașul de veci este amplasat încă din 1869 pe strada Carpați, denumire păstrată și astăzi. Astfel, mitul legat de strada Învierii este infirmat, neexistând indicii documentare care să ateste o astfel de asociere toponimică.

La categoria miturilor încă nedovedite se adaugă și povestea porții furate de la Poliție, a fabricii de gheață de pe strada Soarelui sau a fabricii de pâine de pe strada Foamei – denumiri de artere ce nu apar, de altfel, în planurile istorice ale orașului. Până la apariția unor noi dovezi, acestea rămân în sfera anecdotelor savuroase.

Incendiul de la pompieri și închisoarea de pe Strada Libertății: mituri confirmate

Printre legendele a căror veridicitate a fost însă confirmată se numără și relatarea unui incendiu care ar fi cuprins, la un moment dat, chiar cazarma pompierilor din Caracal. Muzeograful Sabin Popovici indică o știre publicată în ziarul local „Vulturul”, la 1 decembrie 1928, care atestă acest incident ironic.

Un alt mit devenit realitate este cel referitor la existența unei pușcării pe strada Libertății. O hartă a orașului Caracal din anul 1896 confirmă acest fapt, indicând o stradă cu această denumire, redenumită ulterior strada Iancu Jianu (o schimbare justificată, căci vestitul haiduc a locuit într-o casă situată pe această arteră). Pe fosta stradă Libertății se afla arestul Tribunalului Romanați. Clădirea vechii închisori, deși dezafectată imediat după evenimentele din decembrie 1989, există și astăzi, ca o mărturie tăcută a acestui capitol de istorie locală.

Caracalul ascunde însă și legende de o factură mai romantică, mai puțin exploatate de umorul popular. Una dintre acestea se leagă de figura legendarului haiduc Iancu Jianu, a cărui casă impunătoare, aflată și astăzi în picioare, chiar vizavi de sediul Muzeului Romanațiului, ar fi fost punctul de plecare al unui misterios tunel subteran.

„Se zice că, pe timpul lui Iancu Jianu, el ar fi avut un tunel ce pornea de sub casa lui. Despre acest tunel se spune că se întindea până la râul Olt, adică pe o distanță de aproximativ 15 kilometri, iar Iancu Jianu îl parcurgea călare. Pe atunci, casa și curtea sa ocupau o suprafață foarte întinsă, cam cât un întreg cartier actual. Legendele spun că tunelul depășea cu mult limitele proprietății sale. Eu îmi exprim îndoiala că ar fi existat așa ceva, pentru că ar fi necesitat o forță de muncă enormă și cantități impresionante de materiale de construcție. Dar asta este doar părerea mea; deocamdată nu s-a descoperit nimic care să indice cu certitudine existența sau inexistența sa.”, povestește Sabin Popovici.

Glasul caracalenilor: între mândrie locală și umor autentic

Indiferent de gradul lor de veridicitate, aceste mituri, afirmă muzeograful, îmbogățesc patrimoniul imaterial al orașului. „Părerea mea este că aceste mituri nu ar trebui defel contestate, ci dimpotrivă – încurajate și povestite mai departe, deoarece ele atrag vizitatori. Iar acest lucru este valabil pentru orice localitate.”, conchide Popovici.

Iar locuitorii Caracalului par să fie primii care îmbrățișează această filosofie. Se mândresc cu poveștile care au făcut faima urbei lor, considerând că, prin ele, orașul a dobândit o notorietate ce depășește adesea pe cea a unor localități mult mai mari.

„Noi ne-am obișnuit cu lucrurile care se spun despre orașul nostru, pentru că știm mai bine ce e adevărat și ce nu este. Acum chiar râdem când auzim prostiile care se mai spun la televizor de către tot felul de neica nimeni care nu știu despre ce vorbesc. Unele lucruri sunt însă adevărate, și asta știm de la părinții și bunicii noștri, dar altele sunt doar niște povești inventate de nici noi nu știm cine.”, mărturisește o localnică. Astfel, Caracalul continuă să trăiască, plin e viață și într-o oarecare notorietate, la intersecția dintre istoria documentată și nesfârșita capacitate a românilor de a crea povești memorabile.