Dosarele elvețiene desecretizate aduc o nouă întorsătură în căutarea medicului nazist Josef Mengele

Serviciul Federal de Informații elvețian a declasificat un dosar de 200 de pagini consacrat lui Josef Mengele, medicul nazist supranumit „Îngerul Morții” pentru atrocitățile comise asupra deținuților din lagărul de exterminare de la Auschwitz.

Conform documentelor citate de publicația germană Spiegel, rapoartele poliției federale conturau două ipoteze tulburătoare: fie medicul nazist reușise să se ascundă o perioadă pe teritoriul elvețian după prăbușirea Reich-ului, fie plănuia o infiltrare clandestină sub o identitate falsă. Pentru istorici, deschiderea acestor dosare răspunde unei întrebări amânate timp de generații: a funcționat Elveția neutră drept culoar de tranzit sau refugiu temporar pentru unul dintre cei mai căutați fugari ai secolului XX?

Atrocitățile de la Auschwitz: pseudomedicină sub semnul terorii

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Josef Mengele a fost detașat la Auschwitz-Birkenau, complexul de exterminare din Polonia ocupată unde au fost asasinați peste 1,1 milioane de oameni — dintre care aproape 1 milion de evrei. În acest angrenaj al distrugerii în masă, medicul SS și-a asumat adesea voluntar prezența pe rampa de triere feroviară. În timp ce soseau garniturile de tren din toată Europa, el decidea printr-o simplă mișcare a degetului, cu o relaxare cinică, cine mergea la muncă forțată și cine era trimis direct spre camerele de gazare.

Adăpostit în spatele halatului alb, Mengele a transformat lagărul într-un laborator privat de eugenie. Obsedat de descifrarea anomaliilor genetice și de perpetuarea trăsăturilor „ariene”, a izolat mii de deținuți pentru experimentele sale, vânând cu predilecție copii gemeni și persoane cu nanism. Sub pretextul cercetării fundamentale și în strânsă colaborare cu Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin, i-a supus pe aceștia la transfuzii încrucișate, intervenții chirurgicale fără anestezie, infectări deliberate cu tifos și injectări de substanțe chimice în globul ocular pentru a încerca schimbarea artificială a culorii irisului.

Când procedurile se încheiau sau când micul pacient nu mai prezenta utilitate biologică, deținuții erau uciși cu injecții de fenol direct în inimă pentru a le fi recoltate organele la disecție. Această barbarie metodică, mascată drept știință, a făcut ca Josef Mengele să devină arhetipul crimei medicale de război — transformând fuga sa de după 1945 și complicitățile din jurul ei într-o rană deschisă a istoriei moderne.

Ruta transatlantică: trei decenii de camuflaj în America Latină

După război, Josef Mengele a fugit din Europa cu un document de călătorie al Crucii Roșii, sub o identitate falsă.

La fel ca alți foști oficiali naziști, s-a ascuns timp de decenii în America Latină, urmărit la nivel internațional. Fuga s-a încheiat în 1979, când s-a înecat în largul coastei statului São Paulo, în Brazilia. Sfârșitul său accidental a lăsat în urmă o frustrare istorică imensă: fugarul a evadat definitiv de sub incidența justiției umane. Tocmai de aceea, reconstituirea fiecărei verigi din rețeaua care i-a facilitat supraviețuirea în anii postbelici — inclusiv ezitările sau scăpările autorităților din inima Europei — a rămas o datorie morală nerezolvată.

Secret de stat până în 2071: victoria unui istoric împotriva tăcerii

Dosarul a fost întocmit de serviciul de poliție al Parchetului Federal, predecesorul actualului serviciu de informații elvețian. În 2001 a fost transferat la Arhivele Federale.

Autoritățile de la Berna blocaseră accesul la aceste arhive printr-un termen de confidențialitate fixat până în anul 2071 — o barieră de secretizare care ar fi amânat adevărul până la aproape un secol de la moartea fugarului. Istoricul Gérard Wettstein a contestat însă cu succes restricția în fața Curții Administrative Federale.

În urma deciziei, dosarul a fost publicat. Deși publicarea s-a realizat cu pasaje cenzurate pentru a proteja identitatea surselor și a informatorilor de la acea vreme, forțarea acestei desecretizări reprezintă o breșă majoră în tradiționala discreție elvețiană. Documentele confirmă un adevăr complex și care stârnește multe semne de întrebare: oricât de atent ar fi fost camuflajul fugarilor naziști și oricât de etanș secretul de stat, urmele lăsate în arhive refuză să rămână îngropate.

Ce conține dosarul desecretizat: alerte secrete, martori din Ticino și absurd birocratic

Declasificarea celor 217 pagini din arhivele fostei Poliții Federale (Bundespolizei) a scos la lumină un tablou mult mai tensionat și mai complex decât o simplă pistă de frontieră. Documentele pe care le-am analizat și care acoperă o perioadă cuprinsă între anii 1960 și 1991, dezvăluie modul în care neutralitatea elvețiană a fost zdruncinată de ecourile vânătorii internaționale declanșate împotriva „Îngerului Morții”.

Punctul de pornire a fost o undă de șoc diplomatică. La 11 august 1960 — la doar câteva luni după ce agenții Mossad îl capturaseră spectaculos pe Adolf Eichmann pe o stradă din Buenos Aires —, Ambasada Germaniei de Vest la Berna a înaintat un memoriu confidențial autorităților elvețiene. Înștiințarea avertiza că Mengele simțise lațul strângându-se și dispăruse din Argentina. Conform rapoartelor germane, medicul SS se afla în mișcare și era bănuit că ar fi ales ca refugiu fie Brazilia, fie teritoriul retras al Elveției.

„Dr. Merk” și fugarul de la Cafeneaua Müller

Printre cele mai spectaculoase documente ale dosarului se numără un raport al Poliției din Zürich, trimis la Berna în primăvara anului 1961. O sursă confidențială avertiza că un medic notoriu de lagăr din al Treilea Reich, căutat cu disperare de serviciile israeliene, trăia camuflat în cantonul Ticino sub identitatea falsă de „Dr. Merk” (sau Merklein).

Bărbatul locuia la o prietenă care cumpărase o vilă în Ascona încă din anii războiului, purta cicatricea unei împușcături din timpul fugii și fusese recunoscut cu doar două săptămâni înainte stând nestingherit la mesele Cafenelei „Müller” din Ascona, având părul tuns perie și puternic grizonat. Deși poliția a trimis alerte în hoteluri, pista s-a stins în nisipul birocratic al verificărilor cantonale.

Paralel cu dosarul din Ticino, documentele consemnează verificări febrile în hotelurile din Geneva după faimosul pașaport emis de Crucea Roșie pe numele Helmut Gregor, precum și o pistă deschisă în 1962 privind un anume „Horst Hajek”, un pretins specialist în explozibili conectat la rețele de contrabandă cu armament. Informatori secreți ai poliției au fost puși atunci să examineze fotografii de arhivă ale lui Mengele, pentru a vedea dacă nu cumva chimistul clandestin era chiar medicul de la Auschwitz.

De ce 2071: teama de deconspirație și inerția unui secol

Secretizarea acestor pagini până în anul 2071 nu a fost o conspirație izolată, ci rezultatul unui reflex rigid de autoapărare administrativă. În momentul în care dosarul a fost predat Arhivelor Federale, în 2001, juriștii au aplicat mecanic termenul maxim de protecție a datelor (70 de ani) prevăzut de legislația elvețiană.

Motivul oficial a fost protejarea persoanelor menționate: informatori confidențiali ai poliției (Vertrauenspersonen), localnici bănuiți pe nedrept că l-ar fi găzduit și zeci de călători inocenți ale căror nume fuseseră verificate doar pentru că semănau cu pseudonimele folosite de Mengele. Sub această pavăză legală se ascundea însă și jena unei inerții instituționale greu de explicat: în dosar există o notă oficială din 27 martie 1991 prin care Elveția revoca formal interdicția de intrare în țară (Einreisesperre) emisă pe numele lui Josef Mengele — la 12 ani după ce criminalul nazist murise înecat pe o plajă din Brazilia și la 6 ani după ce testele medico-legale confirmaseră public identificarea osemintelor.

Decizia istorică a Curții Administrative Federale, forțată de perseverența cercetătorului Gérard Wettstein, a spart în cele din urmă această capsulă a tăcerii. Obligând autoritățile să cenzureze doar datele de identificare ale martorilor și să publice restul documentelor, instanța a consfințit un principiu fără echivoc: nicio cutumă de arhivă și nicio comoditate birocratică nu pot justifica îngroparea adevărului despre complicitățile din jurul celor mai mari crime ale secolului XX.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU