Cursa pentru putere din ’89: O gafă de două cuvinte, un pat de armă și ezitarea care l-a costat pe Petre Roman conducerea țării

Evenimentele din decembrie 1989 ascund episoade în care hazardul a decis viitorul politic al României. Un om cu un pistol mitralieră pe umăr privește o mulțime furioasă de la un balcon. Lângă el stă un profesor universitar ridicat din stradă, căruia i se cere, brusc, să vorbească oamenilor. Profesorul face un pas în față, deschide gura și rostește exact cele două cuvinte care nu trebuiau spuse niciodată în acel moment. În acea fracțiune de secundă, istoria se putea transforma într-un linșaj.

Acel profesor era Petre Roman. Omul cu arma era revoluționarul Dan Iosif. Această scenă de o tensiune brutală explică, dincolo de narativele oficiale, arhitectura puterii instalate în decembrie 1989. Aceste detalii din culisele Revoluției din 1989 demontează mitul unei preluări de putere perfect calculate și arată cât de aproape a fost România de o cu totul altă conducere post-comunistă.

Invitat în podcastul Evenimentul istoric, fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Pașcu, a recompus în fața jurnalistului Dan Andronic logica acelor ore febrile. Informațiile repun în perspectivă ascensiunea lui Ion Iliescu și intenția timpurie de ruptură față de URSS.

Cine trebuia să preia puterea în 1989: feopolitică și distanțarea de URSS

Discuția despre noul nucleu de putere ascunde o decizie strategică esențială. Ioan Mircea Pașcu a clarificat viziunea grupului inițial privind relația cu Moscova:

„De la bun început vreau să spun că noi n-am avut în cap o apropiere de Rusia, pentru că tocmai era un moment în care trebuia să profităm să ne depărtăm de Rusia. Eu am mai stat de vorbă cu lumea și unii mi-au spus, nu știu, n-am avut ocazia să verific, dar ideea a fost așa, că nu Iliescu trebuia să ajungă în fruntea statului român. Altcineva era”

Presat de Dan Andronic să ofere o identitate, fostul ministru a confirmat numele celui care ar fi trebuit să ocupe poziția supremă:

„Mi s-a spus că Petre Roman. A fost aproape, dar a pierdut startul cum se spune.”

Căutarea unui „profesor” în haosul de la CC

Modul în care Petre Roman a ajuns pe balconul Comitetului Central frizează întâmplarea pură. Pașcu a redat povestea exact așa cum a auzit-o direct de la sursă:

„Vreau să vă spun ce mi-a spus mie Dan Iosif, Dumnezeu să-l ierte. Care era din zilele acelea ale Revoluției.”

Dan Iosif se afla pe balcon și avea nevoie urgentă de cineva capabil să dea o formă scrisă revendicărilor. A strigat spre mulțime, întrebând dacă „e cineva care să pricepe, să scrie, să facă, să compună, să nu știu ce, să nu știu cum”, pentru că nucleul lor nu dispunea de un astfel de profil.

Din spate, doi inși au reacționat: „Nu-l chemați pe profesorul nostru?” Iosif s-a întors: „Dar cine-i profesorul vostru?” Când i s-a răspuns „Petre Roman”, revoluționarul a admis sincer: „N-am auzit de el niciodată.”

Fără alte opțiuni, Iosif s-a adresat mulțimii: „E cineva aici, Petre Roman, profesor?” Vocea viitorului demnitar s-a auzit imediat: „Da, da, sunt aici, sunt aici.”

Gafa care putea declanșa un linșaj

Aici se închide bucla tensiunii inițiale. Dan Iosif a permis intrarea lui Roman în CC. Ajuns pe balcon, purtând arma pe umăr, revoluționarul l-a împins pe profesor în față: „hai, spune-le oamenilor, ăstora ceva”.

Prins în inerția limbajului de dinainte de 22 Decembrie, Petre Roman a rostit prima sa frază către mulțimea anticomunistă folosind apelativul: „dragi tovarăși”.

Formula nu era doar o simplă inerție verbală, ci un declanșator letal. Cu doar o zi înainte, pe 21 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu folosise exact aceeași sintagmă, «Dragi tovarăși și prieteni», de la balconul CC, moment în care au izbucnit huiduielile care au dus la prăbușirea regimului. Pentru mulțimea aflată în febra Revoluției, acele cuvinte nu erau o formulă de politețe, ci însăși vocea dictaturii, iar rostirea lor echivala cu o trădare instantanee.

Intervenția lui Dan Iosif a fost instinctuală, fizică și salvatoare. După cum avea să-i relateze ulterior lui Pașcu, a oprit dezastrul violent: „În clipa aia, zice, i-am ars un pat de armă în coaste”. Apoi l-a avertizat scurt pe Roman: „măi, ne linșează ăștia aici”. Lovitura a funcționat instantaneu. Profesorul a schimbat pe loc adresarea în „compatrioți”, calmând o situație care ar fi putut degenera fatal.

Eroarea tactică: drumul greșit spre televiziune

Supraviețuind momentului de la balcon, Petre Roman a comis totuși o eroare de calcul logistic care avea să decidă ierarhia puterii. În loc să meargă direct la centrul principal de emisie, el a pierdut timp prețios.

În decembrie 1989, România a trăit prima revoluție televizată din istorie. Puterea statului nu se mai afla în sediile goale de partid, ci în fața camerelor de luat vederi din Studioul 4 al TVR. În timp ce Petre Roman pierdea minute vitale inspectând un studio părăsit de la CC, Ion Iliescu mergea direct la centrul nevralgic, ajungând la Televiziunea Națională. Acolo s-a adresat direct națiunii și a consolidat nucleul Frontului Salvării Naționale (FSN). Acel decalaj de traseu a fost, în realitate, transferul definitiv al puterii.

Altfel spus, controlul comunicării publice din studiourile TVR a fost instrumentul decisiv prin care noua putere și-a legitimat autoritatea în fața țării. Ioan Mircea Pașcu a explicat mecanica acestei întârzieri care i-a predat de facto puterea lui Ion Iliescu:

„Petre Roman a fost preocupat să ajungă la studioul de televiziune al lui Ceaușescu să vadă că nu s-a întâmplat nimic acolo. Treburile erau la televiziunea mare. Și până a ajuns el la televiziunea mare, probabil că numai funcția de prim-ministru rămăsese. Deci, Ion Iliescu nu fusese propus, am discutat cu dânsul și știu foarte bine”

Astfel, o decizie de traseu pe străzile Bucureștiului a transformat o oportunitate ratată a lui Petre Roman în momentul fondator al regimului lui Ion Iliescu, redesenând scena politică a României pentru deceniile următoare.