Cum a reușit o familie de armeni din Botoșani, acum 100 de ani, să hrănească 10% din Germania și soldații Angliei?

În 1913, cu puțin înainte de Primul Război Mondial, o locomotivă cu aburi deja bătrână ieșea din gara Botoșani trăgând după ea un convoi uriaș. Erau peste 167 de vagoane încărcate cu grâu, 57 cu orzoaică și 62 cu porumb, toate cu destinația Germania. În ele se afla aproape toată recolta de pe moșiile Rânghilești, din nordul județului. Iar convoiul acesta era doar unul dintre zecile trimise peste hotare de aceeași familie.

În spatele acestui convoi se afla familia Goilav: negustori armeni asimilați și ridicați la ranguri boierești de voievozii Moldovei, care au transformat pământurile din nord într-o gospodărie de nivel occidental. Producția lor a asigurat pâinea pentru aproape 10% din populația Germaniei, iar câțiva ani mai târziu a aprovizionat diviziile britanice în tranșeele Marelui Război. Au oferit Botoșaniului o epocă de strălucire aristocratică și prosperitate rară, pentru ca apoi să se retragă din istorie la fel de discret cum apăruseră.

Grâul roșu de Rânghilești și drumul României spre „Grânarul Europei”

Grâul roșu de la Rânghilești era căutat la începutul secolului XX în toată Europa. Convoaiele Goilavilor au contribuit decisiv la sintagma de „Grânar al Europei” — o faimă economică ce începea să prindă contur în zorii veacului XX și care avea să definească identitatea Regatului României în perioada interbelică.

Războiul a schimbat direcția trenurilor. În 1916, România a intrat în conflict de partea Antantei. Recolta de pe cele 1.600 de hectare ale Goilavilor de la Rânghilești a luat atunci alt drum. Grâul de care se bucuraseră nemții a ajuns să hrănească, timp de doi ani, o bună parte din armata britanică aflată în tranșeele din Franța.

Pe timp de pace ca și pe timp de război, Goilavii, Botoșanii și Rânghileștii au cunoscut o prosperitate pe care azi abia ne-o putem închipui. Doar din transportul din 1913, Jean Goilav, capul familiei, a încasat un venit net de 83.200 de lei aur — o sumă colosală într-o epocă în care moneda națională era convertibilă în aur, reprezentând echivalentul a peste 24 de kilograme de metal fin dintr-o singură tranzacție. La această scară a veniturilor lichide, Goilavii nu erau doar mari proprietari moldoveni, ci veritabili milionari la nivel european.

Un neam ieșit din negura timpului

Nimeni nu știe exact de unde vin Goilavii. Când apar pentru prima dată în istorie, sunt deja bogați. Cel mai probabil au sosit din Armenia Mare spre sfârșitul secolului al XVII-lea și s-au așezat pe ulița armenească a Botoșaniului. Istoricul Gheorghe Median reconstituie primii lor pași în lumea boierilor:

„La începutul secolului al XIX-lea, Goilavii sunt între primii armeni care primesc titluri de boierie. Cel care s-a bucurat primul de acest statut fiind David Goilav, ridicat de domnitorul Alexandru Moruzi, în anul 1804, la rangul de clucer. Iar fiul său Luca va avea acelaşi rang, la fel şi nepoţii săi. Tot ei au fost printre cei dintâi dintre armenii botoşăneni, care intuind transformările sociale şi politice ce urmau să vină, şi-au trimis copiii la şcoală. Primii copii ai comunităţii armene, care după absolvirea şcolii primare urmează gimnaziul, făcând parte din neamul Goilavilor”

Comunitatea din care făceau parte avea rădăcini vechi în târg. Armenii din Botoșani sunt atestați documentar încă din secolul al XV-lea, ca negustori și meșteșugari pricepuți. Nicolae Iorga, el însuși originar din Botoșani, le-a atribuit un rol decisiv în dezvoltarea orașului:

„Botoşanii ar fi rămas mai departe satul urmaşilor lui Botăş, dacă n-ar fi fost armenii. Burghezia armeană a fost aceea care a creat târgul”

Dintre toți, Goilavii sunt cei care au dus numele Botoșaniului până la Marea Nordului. Uneori se spune că faima lor ar fi ajuns chiar în Statele Unite.

De la arendași la stăpânii Rânghileștilor

Secretul lor a fost meseria de arendaș. Stăpâneau bine tehnicile agricole și țineau pasul cu vremea, iar asta le-a adus renume. Cu banii strânși din priceperea lor au început să cumpere moșiile boierilor care se mutau la oraș. Așa a intrat în posesia familiei celebra moșie Rânghilești, devenită un model de succes în agricultură.

Gheorghe Median, după studierea documentelor epocii, descrie cum s-a produs achiziția:

„Christea-David, a fost primul armean din familia Goilav care a stăpânit renumita moşie de la Rânghileşti. A fost arendaş al moşiei Flămânzi, aparţinând domnitorului Mihail Sturdza. A dovedit o pricepere ieşită din comun, cunoştea agricultură. În semn de apreciere a priceperii cu care îi administra moşia, domnitorul Sturtdza îl ridică, în anul 1845, la rangul de serdar. Averea acumulată în anii în care a fost administrator al moşiei Flămânzi, i-a permis lui Christea Goilav ca în anul 1865, să cumpere de la Alexandru Balş, pentru suma de 60.000 galbeni, moşia Rânghileşti, în suprafaţă de 3200 fălci”

În măsurătorile vremii, o falcă moldovenească depășea cu mult hectarul de astăzi (aproximativ 1,43 hectare). Altfel spus, cele 3.200 de fălci cumpărate de Christea Goilav însumau peste 4.500 de hectare — o întindere cât un mic principat agricol, pe care familia avea să clădească o exploatare fără egal în regiune.

O oază occidentală în Moldova: ferma care rivaliza cu marile domenii germane

Rânghileștii au devenit un reper, în țară și în Europa, abia sub conducerea fraților George și Jean Goilav. Jean studiase în Franța, Austria și Germania. La întoarcerea la Botoșani a organizat la Rânghilești o gospodărie care depășea, ca prosperitate și ordine, chiar și fermele din Germania sau din Anglia.

Potrivit Direcției Agricole din Botoșani, în zona aceea se practica o agricultură la standarde europene, greu de întâlnit la noi chiar și astăzi. Goilavii erau renumiți mai ales pentru cereale, iar din străinătate se cereau cantități mari de grâu. Datorită recoltelor de foarte bună calitate, moșiile de la Rânghilești și Santa Mare, Botoșaniul și, implicit, România au devenit extrem de cunoscute, în special în Europa.

Era o moșie de tip occidental, fără pereche în România acelor ani.

Pâine pentru Germania, apoi pentru tranșeele britanice

Cea mai mare parte a producției lua drumul exportului. Jean Goilav avea contracte în Germania, iar după fiecare seceriș porneau într-acolo garnituri întregi de tren. Specialiștii estimează că pâinea din grâul Rânghileștilor ar fi ajuns la aproape 10% din Germania. Țara avea atunci o populație de aproape 68 de milioane de oameni. Gheorghe Median confirmă amploarea comerțului:

„Avea contracte cu Germania. Numeroase chiar. Plecau sute de vagoane cu grâu. În aceea perioadă Botoşaniul era cunoscut în Germania ca un adevărat grânar”

În timpul Primului Război Mondial au venit contractele cu Marea Britanie. Pe teritoriul britanic au ajuns peste 200 de vagoane cu grâu roșu, materie primă pentru rațiile zilnice ale trupelor aliate. Cererea presantă din timpul conflagrației mondiale s-a reflectat direct în registrele contabile: dacă în anul agricol 1913–1914 profitul net al moșiei era de 83.200 de lei aur, în 1916 acesta explodase la aproape 282.000 de lei aur — o avere lichidă generată de cererea neîntreruptă de cereale a continentului.

Din acei ani datează și casa elegantă pe care Jean Goilav și-a ridicat-o în târgul Botoșaniului. Istoricii pun succesul familiei pe seama devotamentului. Median explică:

„Iubeau agricultura. Aveau utilaje performante, de care mulţi nici nu auziseră. Jean Goilav a renunţat chiar la funcţia de senator pentru a se dedica agriculturii la Rânghileşti. Erau oameni muncitori şi pasionaţi de ceea ce făceau”

Declinul: cum a dezmembrat reforma agrară un model economic de vârf

Paradoxal, declinul Rânghileștilor și al Goilavilor a început imediat după războiul care îi îmbogățise pe armenii din Botoșani. Sfârșitul gloriei moșiei din comuna Santa Mare a venit tocmai din partea statului pe care Goilavii îl ajutaseră să devină „Grânarul Europei”. Legea agrară din 1921 a deschis exproprierile, iar marile proprietăți au fost împărțite țăranilor.

Rânghileștii nu au făcut excepție. Rodul muncii mai multor generații a trecut la țărani care nu aveau mijloacele necesare pentru a egala randamentele Goilavilor. Cu doar 500 de hectare rămase, Jean Goilav a pierdut multe contracte, iar ieșirea din exporturi a devenit inevitabilă.

În ciuda pierderilor și a pierderii contractelor externe, Jean Goilav a refuzat să emigreze, rămânând legat de pământul Moldovei. La Santa Mare, memoria comunității a conservat peste generații un portret atipic al boierului: în zilele arșiței de vară, cobora de pe cal, își dădea vestonul jos și cosi cot la cot cu sătenii pentru a da ritm muncii. Nu era un rentier absent, ci sufletul unei exploatări care, la apogeul său, asigura pâinea și traiul a peste 1.500 de lucrători din împrejurimi.

Ce a rămas după ultimul tren

Comuniștii au împărțit definitiv moșia de la Rânghilești și au transformat-o în CAP. Casa din Botoșani, cu somptuoasa ei sală de baluri, a ajuns o ruină. Oamenii străzii se adăpostesc acolo și aprind focul sub balcoanele cândva fastuoase.

Din gara de unde porneau odinioară convoaiele încărcate cu grâul roșu spre Hamburgh sau Londra nu mai pleacă astăzi niciun vagon. Neamul armean care intrase în cronicile Moldovei învăluit în mister și bogăție a părăsit scena la fel de tăcut. În urmă nu au rămas monumente triumfale, ci o mărturie documentară despre cum o gospodărie vizionară din nordul Botoșaniului a reușit, fie și pentru o scurtă fereastră istorică, să țină în echilibru grânarele marilor imperii.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU