De ce a fost canonizat Ștefan cel Mare, cel „mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat”

Ștefan cel Mare și Sfânt, domnitor al Moldovei între anii 1457 și 1504, a rămas în istorie drept apărător al creștinătății. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe 20 iunie 1992, iar Biserica îl prăznuiește de atunci pe 2 iulie, ziua morții sale. Portretul lăsat de cronicari este însă mult mai aspru decât cel zugrăvit în icoane: același voievod care a ridicat zeci de altare era descris de Grigore Ureche drept un lider iute la mânie, capabil să ucidă la ospețe «fără județ». Cum a ajuns atunci un principe războinic și neiertător să primească nimbul sfințeniei?

Cum s-au născut supranumele de „bun”, „mare” și „sfânt”

Ștefan a domnit 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni — o performanță uluitoare într-un secol al XV-lea măcinat de instabilitate cronică, în care domnitorii români abia rezistau pe tron doi sau trei ani. Această stabilitate fără precedent i-a consolidat aura de monarh providențial încă din timpul vieții.

„Atlet al lui Hristos”: laudă sau curtoazie diplomatică?

La canonizare au cântărit greu și cronicile străine. În ianuarie 1475, după răsunătoarea victorie de la Vaslui împotriva armatei otomane, Papa Sixt al IV-lea îi adresa lui Ștefan o scrisoare de mulțumire în care îl numea „Atlet al lui Hristos” (Athleta Christi). În cancelariile vremii, gestul a fost receptat ca o recunoaștere solemnă a rolului de scut al Moldovei în apărarea întregii Europe creștine.

Unii istorici văd lucrurile altfel: Ștefan ar fi fost un creștin care și-a apărat țara, iar Papalitatea ar fi făcut doar un gest de curtoazie politică. Papa se bucura, firește, de orice succes împotriva turcilor, iar victoriile moldovenilor erau privite ca triumfuri ale creștinătății asupra „păgânilor”. Formula apărea de altfel frecvent în documentele papale. Au mai primit-o, de pildă, Iancu de Hunedoara și fiul său, Matia Corvin, regele Ungariei.

Viziunea Bisericii: de ce a cântărit ctitoria mai greu decât sabia

Pentru Biserica Ortodoxă, ctitoriile sunt dovada credinței domnitorului. În anul 2004, la împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Ștefan, Patriarhul Teoctist spunea că „opera de zidire a sfintelor locașuri a izvorât din marea lui dragoste de popor și din marea lui credință în Dumnezeu, care-l făceau de neînvins în fața oștilor turcești și care îl păstrau curat și dârz în fața multor încercări papistășești”. Toate mănăstirile și bisericile din Moldova, adăuga patriarhul, au fost înălțate spre lauda Domnului și pentru pomenirea „dreptmăritorului și iubitorului de Hristos, Io Ștefan Voievod”, cum se intitula el.

O biserică după fiecare bătălie?

Potrivit tradiției, după fiecare bătălie Ștefan ar fi înălțat câte o biserică. De aici vorba lui Ion Neculce: „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri și biserici au făcut”.

Cercetările istorice confirmă legenda doar parțial. În primii nouă ani de domnie, Ștefan a purtat mai multe războaie, dar a ridicat o singură biserică, la Probota, și aceea insuficient atestată. Între ctitorirea Putnei și următorul edificiu bisericesc sigur au trecut apoi peste două decenii, între 1466 și 1487. În acest răstimp a mai construit o singură biserică, la Râmnicu Sărat, deși tocmai atunci a purtat cele mai multe și mai grele dintre bătăliile sale.

Altfel spus, marile șantiere nu s-au deschis în iureșul luptelor, ci abia după ce confruntările epuizante cu otomanii s-au mai domolit. Adevăratul val de ctitorii a explodat după 1487, când țara a intrat într-o perioadă de relativă destindere diplomatică, permițându-i voievodului să redirecționeze avuția Moldovei dinspre arsenale către piatră, meșteri zidari și frescă.

Bilanțul acceptat astăzi este de 42 de războaie și 36 de lăcașuri de cult. Multe dintre acestea au fost ridicate pe locul unor biserici mai mici, schituri sau mănăstiri deja existente.

Omul din spatele icoanei: mărturia nefardată a lui Grigore Ureche

Cea mai cunoscută descriere a voievodului nu are nimic hagiografic:

„Fost-au acestu Ștefan-vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorâea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gândiai, acolo îl aflai.”
— Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Cronicarul nu îi contestă calitățile de strateg, dar îi consemnează fără menajamente asprimea. Pentru cititorul modern, sintagma „omorâea fără județu” poate sugera un comportament arbitrar; în logica medievală și în viziunea aristocrației din care provenea Ureche, ea viza însă execuțiile sumare ale boierilor bănuiți de complot, fără proces public și fără avizul sfatului. Era un act de autoritate necruțător, dar conceput ca instrument politic pentru a stârpi trădările și anarhia internă.

Un mit care a absorbit totul

Nicolae Iorga a pornit de la o lucrare anonimă din 1845, pe care o atribuia fie lui Mihail Kogălniceanu, fie lui Alecu Russo. Pe baza ei constata, cu admirație, că românii îi pun pe seama lui Ștefan tot ce e bun, măreț, frumos și eroic: „Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț (…). Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi (…). Orice bunătate, orice așezământ ale căruia rămășițe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înțelepte…”.

Manualele, studiile și filmele de mai târziu au consolidat aceeași imagine. În ele, figura lui Ștefan a devenit sinonimă cu epopeea unui popor care s-a sacrificat pentru credință în lupta cu turcii.

Sfânt, dar nu fără păcat

Puțini domnitori ai vremii au lăsat o moștenire comparabilă. Cele 36 de biserici și mănăstiri poartă un stil arhitectonic propriu, recunoscut astăzi drept „stilul moldovenesc”. Viața lui personală a avut însă umbre: trei căsătorii și copii din afara lor, iuțimea la mânie, pedepsele fără judecată și răzbunarea.

Toate aceste umbre nu au anulat însă anvergura faptelor sale în ochii posterității creștine. Canonizarea din 1992 nu l-a proclamat pe Ștefan un ascet fără de prihană, ci a consfințit o viziune teologică specifică: recunoașterea unui monarh pământean care, dincolo de asprimea impusă de sabie, și-a asumat apărarea unei lumi și și-a răscumpărat păcatele prin rugăciune, milostenie și zeci de altare închinate cerului. O perspectivă sintetizată fidel de versetul din Psalmul 31 așezat la temelia iertării sale: „Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele”.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU