Există în istoria literaturii române un dosar medical care nu s-a închis niciodată. Omul din centrul lui a trăit 39 de ani, a scris „Luceafărul” și „Odă în metru antic” și a murit într-o casă de sănătate din București fără ca medicii care i-au semnat actele să poată spune limpede din ce cauză. Talentul îi era recunoscut; fericirea i-a fost măsurată cu zgârcenie.
O bună parte din biografia lui a rămas multă vreme învăluită în pudoare și tăcere — mai ales anii din urmă, marcați de rătăciri, sărăcie lucie și internări succesive în case de sănătate. Sunt anii în care cel mai strălucit condei al epocii ajunge de la mesele boeme ale Capșei direct în registrul de nebuni al unui ospiciu.
Ziua în care s-a rupt ceva: 28 iunie 1883
Unii spun că totul pornește de la o singură dată. Pe 28 iunie 1883, poetul a fost arestat și internat la ospiciu, după un episod care avea să rămână memorabil.
Se afla la Capșa, punctul de întâlnire al conservatorilor de vază din București. Acolo a ținut un discurs descris drept „politico-socialo-national”. Înfierbântat din cale afară, ar fi scos un pistol și ar fi rostit: „Vreau să îl împușc pe rege!”
Pentru epoca aceea, pragul fusese depășit. Presa îi făcuse deja cunoscute atitudinea antiregalistă și pe cea antisemită.
Ciocnirea orgoliilor: Eminescu, Regina Elisabeta și cele două verdicte
Izbucnirea de la Capșa nu apăruse din senin; ea era punctul culminant al unei ostilități mai vechi față de monarhie. Cu un an înainte, tocmai în încercarea de a aplana tensiunile dintre condeiul acid al ziarului „Timpul” și Curte, Titu Maiorescu — apropiat al reginei și prieten al poetului — încercase o reconciliere diplomatică: i-a aranjat lui Eminescu o audiență la Regina Elisabeta, protectoarea artelor din România.
Din întrevedere au ieșit replici tăioase de ambele părți, poetul purtându-se cu multă aroganță față de suverană. Consecința a fost o dublă condamnare estetică, ținută apoi cu încăpățânare. Regina a rămas convinsă că poezia lui Eminescu nu e decât o imitație slabă după cea a lui Vasile Alecsandri. Despre creațiile artistice ale Majestății Sale, poetul avea o părere la fel de tăioasă: atât de proaste încât nu meritau tipărite.
Prima cămașă de forță
Pe acest fond, discursul de la Capșa a fost de ajuns pentru ca scriitorul să fie imobilizat, pentru prima dată, în cămașă de forță. Cearta cu familia regală și sănătatea șubredă îl scot treptat din societate și îl lasă pe marginea ei.
Bucureștiul devine imposibil de suportat financiar. După anul 1884, Eminescu se reîntoarce la Iași, unde caută o slujbă. Nici acolo lucrurile nu se ușurează: ajunge să trăiască din mila semenilor, de pe o zi pe alta.
Peste degradarea fizică se suprapune refugiul tot mai des în alcool — o tentativă disperată de a amorți episoadele depresive, dar care îi adâncește prăbușirea. Timp de câteva luni, poetul ajunge să doarmă în șura hanului Bacala din Iași, într-o încăpere improvizată la mansardă, destinată porumbeilor. Într-o scrisoare către un apropiat, își descrie singur condiția:
„De vreme ce rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă așteaptă și o tristă viață”
Un post la Biblioteca Centrală și un om care se destramă
În anul 1885 se întrevede o schimbare: poetul obține o poziție de sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală. Schimbarea rămâne însă de suprafață. Cea mai exactă imagine a acelor luni îi aparține lui George Călinescu:
„Bea fără cumpăt și, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante pierzând nopțile și istovind ultimele energii sufletești. Lăsa biblioteca cu ușile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărțile eliberate în registru și-și însușea garanțiile bănești pentru cărți… Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri, nu numai prietenilor, ci și necunoscuților. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia – veche obișnuință de vagabond-scotea alune spre a le ronțăi – și cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, curtezanele germane de la hotelul Vanghele”
Lipsa acută a banilor și presiunea mizeriei îi destramă ultimele mecanisme de apărare. Ceea ce contemporanii catalogau drept decădere morală erau, în realitate, puseele necontrolate ale maniei: impulsivitatea financiară, dispariția oricăror inhibiții sociale și rătăcirea lucidității. Anii care urmează nu aduc nicio ameliorare. Sprijinul prietenilor nu oprește alunecarea, iar poetul ajunge să fie purtat de la un spital la altul, în țară și peste hotare.
Jumătatea de an de la Mănăstirea Neamț
Poate unul dintre ultimele momente în care poetul atinge ceva asemănător normalității vine după șederea de aproape o jumătate de an la Mănăstirea Neamț, de pe 6 noiembrie 1886 până pe 10 aprilie 1887. Certificatul medical în baza căruia a fost internat consemna că suferă de alienație mintală.
În registrul de primire al așezământului s-a notat:
„34 ani (?), ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iași, boala: manie furibundă… delirium tremens”
Mărturia de la Neamț: „Limpede la minte, numai tare posac și trist”
Unul dintre ieromonahii care l-au cunoscut acolo a lăsat următoarea însemnare:
„Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886, m-au chemat la Mănăstirea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. … era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: «Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină»”
Există și lectura opusă. Unii specialiști consideră, dimpotrivă, răstimpul de la Neamț drept unul dintre cele mai cumplite din viața poetului. Ei amintesc că bolnița funcționa ca un azil rudimentar, unde se aplicau terapiile de șoc barbare ale epocii: imersiuni forțate în butoaie cu apă rece și lovituri cu frânghia udă, menite — în optica medicală a vremii — să „liniștească” prin spaimă și durere sistemul nervos surescitat.
Ieșirea din așezământ, petrecută în aprilie 1887, l-a arătat pe poet ca pe un om refăcut pe deplin — cel puțin la prima vedere. Multă vreme s-a crezut că din acel răstimp a rămas o fotografie celebră, care îl înfățișa pe poet așezat pe un scaun în curtea mănăstirii; cercetările istoricilor literari au stabilit însă că imaginea este un trucaj apocrif publicat de Octav Minar în 1909, istoria recunoscând doar patru fotografii autentice ale lui Eminescu.
Se cunoaște că după tratamentul de la Neamț i s-au aplicat injecții cu mercur, unii doctori ai vremii suspectând că ar fi bolnav de sifilis.
15 iunie 1889, ora 4 dimineața
Doi ani mai târziu, sfârșitul îl prinde pe 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, la casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Diagnosticul cu care fusese internat suna astfel:
„Alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”
Ultima lui dorință a fost un simplu pahar cu lapte. Medicul de serviciu i l-a strecurat prin vizeta metalică a „celulei” în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă. Celui care i-a făcut această favoare i-ar fi şoptit că „sunt năruit”.
Un raport ambiguu și un creier pierdut pe pervaz
A doua zi, pe 16 iunie 1889, a fost constatat decesul. Medicii Şuţu şi Petrescu întocmesc formele legale şi pregătesc un raport oficial destul de ambiguu, din care nu reiese clar cauza morţii poetului. Aceștia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu şi pe cele ale uneia fizice.
Ultima șansă de lămurire s-a pierdut în laborator. La autopsia efectuată de doctorul Tomescu şi mai apoi de Marinescu, de la laboratorul Babeş, creierul nu a putut fi studiat: fusese uitat de o asistentă, din neglijenţă, pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.
Reevaluarea modernă: maladia reală și tratamentul toxic
Medicina contemporană a rescris complet datele acestui deces. O reevaluare multidisciplinară a dosarului clinic, condusă de medici specialiști și academicieni români, a infirmat definitiv mitul sifilisului: la autopsie nu a existat nicio leziune specifică acestei boli. Mihai Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă (tulburare bipolară), ale cărei stări alternante de euforie și prăbușire apăruseră pentru prima dată în vara lui 1883.
Fatal nu a fost delirul, ci tratamentul administrat orbește. Convins că pacientul său are neurosifilis, doctorul Șuțu i-a prescris frecții și injecții sistematice cu clorură de mercur. Această intoxicație medicamentoasă masivă i-a distrus rinichii și sistemul cardiovascular, provocând stopul cardio-respirator pe fondul unui organism stors de energie și măcinat de fumat excesiv.
Dosarul rămâne deschis într-un singur loc, și acela banal până la absurd: proba care ar fi putut da un răspuns anatomic s-a descompus pe pervazul unei ferestre lăsate deschise. Tot ce știm astăzi despre cei mai negri ani ai poetului vine din registre de internare, dintr-o scrisoare despre o „hulubărie”, din însemnarea unui călugăr și dintr-un pahar cu lapte trecut printr-o vizetă metalică. Restul este reconstituire.
Ce mai e nou în Cultură şi Societate?
ONU a votat adoptarea unei noi hărți a lumii care prezintă dimensiunile reale ale tuturor țărilor
Ce s-a întâmplat cu Mica Miller? „Moartea soției pastorului” aduce în prim-plan un deces controversat
Aproape toți embrionii de șarpe se răsucesc în același sens, iar intestinul ar putea explica de ce
Latura întunecată și mai puțin știută a relației dintre Charles și Diana
