Ultima noapte la putere a lui Nicolae Ceaușescu: decizia luată pe întuneric, în zorii zilei de 21 decembrie 1989

În Capitală, dimineața de 21 decembrie 1989 începea încă pe întuneric, sub semnul unei coincidențe sinistre. 43 de cetățeni ai Bucureștiului urmau să fie primiți în acea zi în Partidul Comunist Român, chiar când propaganda celebra 110 ani de la nașterea lui Iosif Stalin.

În același timp, la marginea orașului, se consuma ultimul act al unei operațiuni macabre de mușamalizare. Cu două nopți înainte, din morga Spitalului Județean din Timișoara fuseseră furate cadavrele a 43 de demonstranți uciși pe străzi — tineri, femei și bărbați împușcați în timpul primelor proteste. Încărcate într-o autoizotermă frigorifică, trupurile au traversat țara sub pază strictă în cadrul operațiunii secrete cu nume de cod „Trandafirul”. La București, la Crematoriul „Cenușa”, au fost arse pe bandă rulantă în noaptea de 19 spre 20 decembrie, iar cenușa lor a fost aruncată într-o gură de canal din Popești-Leordeni, cu ordinul precis de a li se șterge orice urmă și de a se lansa zvonul că victimele ar fi fugit peste graniță.

În timp ce noii membri PCR își pregăteau dosarele, iar cenușa martirilor din Banat se scurgea prin canalizarea Capitalei, România ajunsese într-un punct de echilibru instabil al Istoriei. Un singur om mai putea, printr-una sau două decizii raționale, să oprească prăbușirea. A ales exact invers.

Ce se consumase înainte de zori: masacrul ascuns și ordinele ilegale

Sub pretextul unei diversiuni externe și al unei agresiuni iminente, Armata deschisese focul direct împotriva propriilor cetățeni neînarmați. La Timișoara, Gărzile patriotice ale orașului luaseră poziție cot la cot cu forțele de represiune și adăugaseră propriile victime la bilanț. Curățarea urmelor căzuse în sarcina Miliției și a Securității.

Șeful statului călcase Constituția României. Ordinele date de el erau ilegale, iar fapta avea deja un nume juridic precis: subminarea puterii de stat.

Și totuși marja lui nu se închisese complet în noaptea aceea. Dezastrul țării și al națiunii mai putea fi oprit.

Nicolae Ceaușescu a decis altfel. A trimis spre Timișoara garnituri întregi de tren cu mii de muncitori din Oltenia, înarmați cu bâte de lemn și mințiți că orașul ar fi căzut pradă unei invazii străine, cu misiunea absurdă de a-și călca în picioare confrații bănățeni. Și a convocat la București un miting, gândit să acopere ordinul criminal cu o legitimitate revoluționar-marxistă și, în plus, să-i deschidă posibilitatea de a ucide mai departe, în masă.

Acela a fost nodul critic al crizei: clipa în care un dictator captiv în propriul delir a decis soarta a milioane de oameni. Când puterea absolută este concentrată într-o singură mână, orbirea unui singur om împinge o întreagă națiune în măcel.

Punctul de bifurcație: orbirea lui Ceaușescu în fața colapsului

Există un cuvânt tehnic pentru clipa în care se afla România în noaptea aceea, iar el vine din teoria sistemelor. Thierry de Montbrial, fondatorul Institutului Francez de Relații Internaționale, îl numește bifurcație. În limbajul intuitiv, este echivalentul unui macaz de cale ferată abordat la viteză maximă: punctul critic în care o forță exterioară obligă întregul tren să aleagă între două linii complet diferite. Odată schimbat macazul, vechiul traseu devine inaccesibil, iar viteza inerțială aruncă sistemul într-o ordine nouă. Când asta se întâmplă, vorbim despre o criză sistemică.

Montbrial atrage atenția că previziunea crizelor aduce în joc mai multe niveluri de incertitudine, iar forma extremă — cea care ține seama de o astfel de bifurcație — cere o atenție specială. Ilustrarea o face cu un exemplu care se petrecuse cu doar câteva săptămâni înainte de Timișoara.

La 7 octombrie 1989, în Berlinul de Est, Mihail Gorbaciov avea de ales între a-i oferi sau a-i refuza sprijinul lui Erich Honecker. Situația corespunde exact noțiunii de bifurcație. A ales a doua variantă, iar prin această alegere stăpânul de la Kremlin a pus în mișcare — fără să fie conștient de asta — o dinamică ce a dus la prăbușirea Uniunii Sovietice și, în cele din urmă, la o schimbare a întregului sistem internațional.

Cealaltă ramură a bifurcației rămâne ipotetică, dar Montbrial refuză să o considere imposibilă: poziția celor care susțin că Gorbaciov nu avea de ales este, filosofic vorbind, de nesusținut.

„Dacă Mihail Gorbaciov ar fi ales să-l susţină pe Erich Honecker într-o acţiune represivă (…), e posibil ca sistemul bipolar să fi supravieţuit pentru un timp nedeterminat, ceea ce ar fi atras o relansare a Războiului Rece”, a spus Thierry de Montbrial.

Decizia lui Nicolae Ceaușescu din noaptea și dimineața de 21 decembrie 1989 — aceea de a rămâne la conducerea României cu orice preț — a pornit un lanț de evenimente ale căror consecințe nu se stinseseră nici la 20 de ani distanță. Inelele lui leagă între ele căderea generală a economiei, degradarea stării sociale și morale a societății românești și sugrumarea statului până la limita de jos a disoluției naționale.

Prețul acestei alegeri a fost plătit pe parcursul următoarelor două decenii sub forma unei degradări sistemice profunde: supraviețuirea îndelungată a rețelelor comuniste, intrarea în politică a unei garnituri dominate de impostori, deschiderea statului în fața infiltrărilor de spionaj străin și, cel mai grav, prăbușirea încrederii în instituțiile de forță — Armata, Justiția și serviciile secrete — care purtau pe umeri vina reprimării sângeroase.

Originea acestei liste nu stă doar în lipsa de reacție a națiunii în fața dictaturii. Stă și în deciziile greșite ale lui Nicolae Ceaușescu.

Aplicând grila din exemplul lui Thierry de Montbrial, putem estima că Ceaușescu nu a intuit dimensiunea catastrofei pe care a declanșat-o în România. Criza sistemică era oricum pornită la Moscova. Schimbarea violentă de sistem de la noi a mers însă mai departe decât atât: a lovit și în bazele statului român.

Un Ceaușescu adept al dictonului „După noi, potopul” rămâne deocamdată greu de imaginat. Explicația la care continuăm să ne întoarcem este alta — dictatorul comunist „se crampona” de putere din cauza obsesiei pe care o făcuse pentru destinul său eroic.

Lecția acestei nopți aparține memoriei active, nu doar arhivelor. Dacă manualele de istorie vor continua să ocolească dramatismul cinic al acelor ore, vom prelungi la nesfârșit criza de conștiință a unei societăți care încă se luptă cu traumele tranziției.

Ceaușescu citează din cuvântarea lui Castro

Din dimineața de 21 decembrie, Nicolae Ceaușescu refuză să mai citească buletinele informative ale Securității, ale Ministerului de Externe și ale aparatului de partid din județe.

Singurele hârtii care îl mai interesează sunt buletinele agenției de presă Agerpres despre congresul comuniștilor cubanezi. Le va citi inclusiv în orele dramatice ale dimineții de 22 decembrie. Din cuvântarea lui Fidel Castro nu încetează să citeze, cu fiecare prilej — în CPEx, dar și pe culoarele Comitetului Central, ori de câte ori întâlnește pe cineva.

Tema discursului cubanez era „trădarea comunismului de către Gorbaciov”. Castro o trata însă ca pe un eveniment îndepărtat, petrecut undeva la marginea lumii și a politicii internaționale. Cuba se afla, pentru el, într-o altă lume: aceea a comunismului îndeplinit și aplicat prin voința unanimă a poporului, exact așa cum prevăzuse Marx.

Pentru Ceaușescu, idealul acesta era la fel de îndepărtat. Intervențiile lui din CPEx arată cât de mult regreta faptul că nu condusese România pe drumul ales de Castro.

Obsesia secretă a dictatorului: o Românie pe model cubanez

Nu era vorba de o nebunie. Nici de un scurt-circuit total al minții lui.

Faptul esențial este acesta: poporul român nu a intuit nicio clipă adevăratul ideal al lui Nicolae Ceaușescu. A crezut atunci — și mulți cred și astăzi — că poate exista o Românie independentă, naționalistă, socialistă, în care nimeni să nu fure, statul să împartă în fiecare zi avuția națională la toți românii, iar conducătorul să rezolve peste noapte recolta, digurile, spitalele, locuințele și transportul în comun, ca dictatorul unei insule din Marea Caraibelor.

Aici se limpezește și alegerea făcută în întunericul acelei dimineți. Cele una sau două decizii raționale care ar fi oprit dezastrul nu au fost respinse dintr-o eroare de calcul a unui om derutat. Ele nici măcar nu intrau în orizontul cuiva care își citea propria zi după buletinele venite de la Havana. Muncitorii trimiși spre Timișoara și mitingul convocat în grabă la București nu au fost simple improvizații de criză. Au fost pașii unui conducător captiv într-o iluzie: încerca, mult prea târziu, să împingă România pe drumul lui Fidel Castro, dar a pășit direct în prăpastie.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU