Care a fost, de fapt, prima specie umană? Povestea este mult mai complicată decât pare

Oamenii moderni au apărut pe marea scenă a evoluției acum aproximativ 300.000 de ani, dar genul nostru, Homo, are o istorie mult mai veche și mai întortocheată. Deși astăzi toți suntem membri ai speciei Homo sapiens („omul care cunoaște”), fosilele scoase la lumină de arheologi ne demonstrează că nu am fost niciodată singuri.

Înainte de noi au existat strămoși precum Homo erectus („omul drept”), care a cutreierat Africa, Asia și părți din Europa timp de aproape două milioane de ani. Astăzi, comunitatea științifică recunoaște mai mult de o duzină de specii din genul Homo. Totuși, rămâne o întrebare fundamentală: cine a fost primul?

Care a fost prima specie umană? O linie fină între specii

Răspunsul nu este deloc unul simplu. Deși știm că oamenii anatomic moderni au apărut acum cel puțin 300.000 de ani în Maroc, cea mai veche specie despre care cercetătorii au certitudini este Homo habilis, sau „omul priceput”. Acest primat, care folosea unelte și mergea în poziție bipedă, a trăit în Africa între 2,4 și 1,4 milioane de ani în urmă.

Totuși, evoluția nu se întâmplă peste noapte. Raritatea fosilelor face extrem de dificilă sarcina de a stabili dacă un fragment de os aparține unei specii noi sau este doar o variație a uneia cunoscute. „Procesul evoluției este continuu, dar etichetele pe care le aplicăm pentru comoditate sunt statice”, explică paleoantropologul Tim D. White de la Universitatea din California, Berkeley.

De la Australopithecus la Primul Homo

Majoritatea teoriilor sugerează că Homo habilis a evoluat dintr-un gen anterior numit Australopithecus („maimuța sudică”). Cea mai faimoasă reprezentantă a acestuia este „Lucy” (Australopithecus afarensis), descoperită în Etiopia în anul 1974.

Fosilele genului nostru se disting de obicei prin dinți vizibil mai mici și un creier mai mare, trăsături care au facilitat utilizarea uneltelor de piatră. Însă White subliniază că aceste schimbări au fost graduale. Nu a existat un moment fix în care o femelă de Australopithecus a dat naștere, brusc, unui „copil Homo”. Din acest motiv, apariția genului Homo este plasată într-un interval larg, undeva între 2 și 3 milioane de ani în urmă.

Rivali antici și mistere nerezolvate

În anii ’70, descoperirea lui Homo rudolfensis a complicat și mai mult lucrurile. Această specie pare să fi avut un corp mai mare și o structură facială mai apropiată de omul modern decât H. habilis. Deși fosilele sale au tot 2,4 milioane de ani, raritatea lor îi face pe unii experți să se întrebe dacă este o specie separată sau doar un Australopithecus cu un creier mai dezvoltat.

Misterul se adâncește odată cu fragmentele de maxilar găsite în Africa, vechi de 2,8 milioane de ani, care par să aparțină genului Homo. Mai mult, un studiu din 2025 a scos la iveală dinți datând de acum 2,59 și 2,78 milioane de ani, care ar putea aparține unei specii timpurii încă necunoscute.

Potrivit lui Rick Potts, directorul programului Originea Omului din cadrul Institutului Smithsonian, „există mult entuziasm, dar și multă incertitudine”. Este foarte posibil ca prima specie umană adevărată să nu fi fost încă descoperită, rămânând ascunsă sub straturile de pământ ale Africii.

Căutarea primei specii umane nu este doar o explorare a trecutului, ci o lecție despre limitele taxonomiei noastre moderne. Ceea ce observăm în studiile recente, inclusiv cele din 2025, este o schimbare de paradigmă: nu mai căutăm un „moment zero” al umanității, ci o perioadă de tranziție fluidă.

Din perspectivă paleoantropologică, dificultatea de a pune o etichetă precisă pe fragmentele de acum 2,8 milioane de ani nu reprezintă un eșec al științei, ci o confirmare a eleganței evoluției. Identitatea noastră ca gen, Homo, nu a apărut ca un eveniment izolat, ci ca o acumulare subtilă de trăsături — dinți mai mici, creiere mai complexe și o dependență tot mai mare de unelte.

În final, „primul om” ar putea fi o figură pe care nu o vom putea numi niciodată cu certitudine absolută, tocmai pentru că natura nu lucrează cu definiții rigide. Ceea ce contează cu adevărat pentru integritatea cercetării actuale este recunoașterea acestor „zone gri” — spațiul în care biologia devine istorie și unde incertitudinea este, de fapt, motorul care ne împinge să săpăm mai adânc.