În conștiința publică, Mihai Eminescu este Luceafărul nepereche, geniul solitar al poeziei românești. Însă, dincolo de aura mitică a operei sale, se ascunde o poveste de familie complexă și adesea tragică, o poveste pe care puțini o cunosc. Poetul nu a fost singur pe lume; a fost al șaptelea vlăstar dintr-o familie cu unsprezece copii, o lume complexă și tumultuoasă creată de Gheorghe și Raluca Eminovici.
Povestea familiei începe în primăvara anului 1840, când Gheorghe Eminovici, pe atunci un destoinic administrator al moșiei Dumbrăveni, își unește destinul cu Raluca Jurașcu. Zestrea considerabilă primită de la familia miresei și, un an mai târziu, obținerea titlului de căminar de la însuși domnitorul Mihail Grigore Sturza, au așezat familia pe o treaptă socială respectabilă, prevestind un viitor prosper.
Din această uniune s-au născut 11 copii, Mihail – cel care avea să devină marele Mihai Eminescu – fiind al șaptelea. Dar în umbra faimei sale, destinele celorlalți zece frați și surori s-au țesut în fire la fel de intense, deși adesea umbrite de nefericire. Ce s-a ales de ei?[sursa]
Ce s-a întâmplat cu cei 10 frați ai lui Mihai Eminescu
Primul născut, Șerban (1841), părea promis unui viitor strălucit. A plecat să studieze medicina la Viena, însă visul european i-a fost curmat de o boală necruțătoare. Afectat de tuberculoză, mintea i s-a rătăcit, stingându-se la Berlin în 1874, la doar 33 de ani.
Niculae, născut în 1843, a trăit o viață retrasă, departe de agitația fraților săi mai celebri. Existența sa, aparent lipsită de evenimente marcante, s-a încheiat însă brusc și tragic: în 1884, la 41 de ani, și-a pus capăt zilelor la Ipotești, locul sacru al copilăriei.
Al treilea fiu, Iorgu (1844), a ales calea armelor. Educația primită la prestigioasa Academie Militară din Berlin i-a deschis porțile unei cariere de succes. Însă destinul a fost ironic: un ofițer călit în rigorile vieții militare a fost răpus în anul 1873, la numai 29 de ani, de o simplă răceală, contractată în timpul unei misiuni.
Soarta nu a fost blândă nici cu fetele familiei. Ruxandra, prima născută în anul 1845, s-a stins în anii copilăriei din pricini rămase necunoscute. O soartă similară a avut-o și Maria, născută în 1848, a cărei viață a durat doar șase ani și jumătate, lăsând în urmă un gol tăcut.
Un loc special în inima tânărului Mihai l-a ocupat Ilie (1846), fratele cel mai apropiat și partenerul său preferat de joacă. Legătura lor a fost frântă brutal în 1863, când o epidemie de tifos l-a luat pe Ilie la doar 17 ani, o pierdere care l-a marcat profund pe viitorul poet.
O rază de lumină în cronica familiei pare să fi fost Aglae (1852). Renumită pentru frumusețea sa, dar și pentru talentul său, a fost o pianistă excepțională care a jucat rolul de muză pentru compozitori precum Ciprian Porumbescu și Teodor Flondor. Căsătorită de două ori și mamă a doi băieți, Ioan și George, ea a adus o notă de rafinament artistic în familia Eminovici.
Apoi, în 1850, a venit pe lume Mihai. Geniul său avea să lumineze cultura română, dar destinul său personal s-a înscris în aceeași spirală tragică a familiei. S-a stins în anul 1889, la 39 de ani, sub un diagnostic necruțător al medicilor vremii: „alienație mentală în stare de demență”.
Harieta (1854), sora mai mică, a fost îngerul păzitor al poetului în ultimii săi ani de suferință. George Călinescu a schițat un portret memorabil al acestei femei autodidacte, de o inteligență nativă și curiozitate vie, dar „pesimistă și ea în felul ei și sarcastică”. Soarta a vrut ca ea să nu-i supraviețuiască mult fratelui pe care l-a îngrijit: s-a stins în sărăcie în același an, 1889, la doar 35 de ani.
Ancora de stabilitate a familiei pare să fi fost Matei (1856). Cu studii la Politehnica din Praga și o carieră de căpitan în armata română, el a fost cel mai longeviv dintre frați, trăind până la 73 de ani. Mai mult, a fost singurul care a asigurat continuitatea numelui Eminescu, lăsând urmași direcți. Rămas în istorie și pentru conflictul său cu Titu Maiorescu, căruia i s-a opus în încercarea de a proteja moștenirea literară a fratelui său, Matei a fost un pilon de rezistență într-un neam încercat de soartă.
Șirul copiilor familiei Eminovici se încheie cu Vasile, a cărui trecere prin lume a fost fulgerătoare. Ultimul născut s-a stins la doar un an și jumătate, o ultimă notă tragică într-o cronică de familie marcată de geniu și de o durere copleșitoare.
