Fața neștiută a lui Mihai Eminescu: secretele geniului, depresia și adevărul despre lacul cu nuferi

Numele lui Eminescu ne este cunoscut tuturor, însă puțini știu lucruri mai puțin vorbite despre marele poet al României. Tulburător de frumos, cuceritor, cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea și petrecăreț fără margini, dar și un patriot fervent pentru care „Trăiască nația!” era singurul salut. Așa îl redescoperă cercetătorii pe Mihai Eminescu – omul. Puțini știu că geniul creativ al Luceafărului era strâns legat de o suferință cumplită: sindromul bipolar.

„Luceafărul poeziei românești” sau „poetul nepereche” – astfel a fost numit Mihai Eminescu (1850–1889), cel care a revoluționat literatura română. La peste 135 de ani de la moartea sa, există centre de studii eminesciene și chiar o profesie dedicată: eminescolog. Viața sa amoroasă și boemă a fost subiectul unor polemici aprinse încă din timpul vieții poetului.

Eminescu a fost aproape sanctificat. Însă, dincolo de efervescența creată de opera și viața sa, se află omul – adevăratul Mihai Eminescu, cunoscut cu adevărat doar de apropiați. Istoricii și pasionații de literatură din Botoșani au încercat să dezvăluie omul din spatele imaginii mitologice a Luceafărului, expusă de istoria literaturii și de presa vremii. Dar cum era, de fapt, Mihai Eminescu?^[sursa]

„Era izbitor de frumos. Chipul lui ne minuna”

„Eminescu era un om obișnuit, ce-i drept, foarte plăcut și charismatic, dar om era. Și era și foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», cum a fost adesea numit, nici omul pus pe harță în versuri sau înnebunit de dragoste, așa cum îl prezintă greșit unii. Dar nici sfânt, cum îl vor alții. Era un om cu defectele, calitățile și patimile lui.”, explică istoricul botoșănean Gheorghe Median, care a studiat ani de-a rândul mărturiile contemporanilor poetului.^[sursa]

Potrivit istoricului, Eminescu impresiona la prima vedere prin carismă și fizicul său plăcut. Median citează mărturia unui văr al poetului, Mihai Mavrodin, publicată într-un articol din anul 1929 în ziarul botoșănean Știrea: „Și astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut și eu… era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală fără ca ființa sa să atragă privirile, chiar și ale celor ce nu-l cunoșteau. Chipul lui ne minuna și pe noi, copiii.”

Dincolo de cele câteva fotografii cunoscute, portretul său este completat de descrierea lui Teodor Ștefanelli, prieten apropiat al poetului, fost coleg de clasă la Cernăuți și mai târziu la Universitatea din Viena. În cartea Amintiri despre Eminescu, Ștefanelli scria: „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporționat. Avea ochii negri și adânci. Purta mustață, rar o rădea.”

Mihai Eminescu: Luceafărul cu voce de aur

Istoricul botoșănean Gheorghe Median subliniază că una dintre cele mai impresionante trăsături ale lui Mihai Eminescu era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină și un zâmbet liniștitor, molipsitor. Asta o spun toți cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se știe puțin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar și rudele îl rugau să le cânte”, povestește Median.

Una dintre poveștile rămase de pomină despre vocea lui Eminescu este relatată chiar de lăutarii vremii. Celebrul bard botoșănean Toma Micheri (sau Micheru, așa cum era cunoscut în public) povestea cum a fost cucerit de vocea poetului la o petrecere. Într-o vară, pe când Eminescu avea 25 de ani și se afla la Botoșani, cei doi au petrecut o noapte întreagă cântând în fostul hotel Moldavia. Alături de ei erau sora lui Micheri, frumoasa Natalița, și bogatul armean Adronic Țăranu.

Toma Micheri povestea că Eminescu a cântat întreaga noapte alături de lăutari, fără să răgușească, lăutarul regretând că poetul nu a fost cântăreț de profesie. Vărul său, Mihai Mavrodin, își amintea că Eminescu cânta adesea pe stradă. „Era extrem de vesel și îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, de întorcea toată lumea capul.”, mărturisește Mavrodin, într-un articol din ziarul botoșănean Știrea din anul 1929, preluat și comentat de scriitoarea Lucia Olaru Nenati.

Scriitoarea Lucia Olaru Nenati, expertă în viața și opera poetului, a explicat pentru Adevărul importanța muzicii în universul lui Eminescu. „Sunt cercetări pe care le-am făcut personal și care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat științifice privind muzicalitatea poeziei lui Eminescu și, mai ales, modul special în care poetul înțelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica și știa să o asculte. Avea și o voce de aur. Contemporanii lui spun că îți dădeai cămașa de pe tine numai să îl auzi cântând.”^[sursa]

Lucia Olaru Nenati a documentat cu migală legătura lui Eminescu cu muzica, atașând în lucrările sale 11 piese muzicale pe care poetul obișnuia să le interpreteze. Printre preferințele lui muzicale se numărau melodii din folclorul tradițional, foarte vechi. Piesa sa favorită era Barbu Lăutarul și o doină – din păcate, rămâne necunoscută care anume doină îl inspira cel mai mult.

Mihai Eminescu: omul nopților pierdute și al țigărilor nesfârșite

„Eminescu nu era răzvrătit, așa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea dușmani și stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul în care se comporta. Nu era un revoluționar în sensul clasic. Se răzvrătea în poezie și publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înțelege mai bine discuția, decât să își dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul, era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut și gânditor. Nu se putea abține, însă, când venea vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniți.”, explică scriitoarea Lucia Olaru Nenati, expertă în viața și opera poetului.

Deși era cunoscut pentru nopțile pierdute, Mihai Eminescu nu era un băutor înrăit, ci un fumător pasionat. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care și-au format această imagine, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puțin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopțile și să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma țigară după țigară și bea cafele.”, precizează istoricul botoșănean Gheorghe Median.

Aceste detalii sunt confirmate și de fostul coleg al poetului de la Viena, Teodor Ștefanelli. În scrierile sale, Ștefanelli povestește că lui Eminescu îi plăcea să „vorbească” băutura: „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre și fuma mult.”

În ciuda imaginii de gânditor taciturn, Eminescu avea și o latură jovială, mai ales în cercul său de prieteni. Ștefanelli își amintește cu umor un episod în care poetul i-a „vândut” pantalonii: „Mi-a vândut pantalonii și m-a lăsat doar în lenjerie când m-am trezit dimineața.”

Eminescu avea și o carismă aparte în relațiile cu femeile, pe care le atrăgea cu ușurință. „Le vorbea dulce, le făcea complimente și, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câștiga ușor simpatia damelor”, povestește Ștefanelli.

Mihai Eminescu: un patriot cu un salut unic: „Trăiască nația!”

Printre detaliile mai puțin cunoscute despre Mihai Eminescu se numără formula sa originală de salut, care reflecta patriotismul său profund. Poetul obișnuia să întâmpine pe oricine cu expresia „Trăiască nația!”.

„Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său stârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obișnuiau să i-o ia înainte și îi spuneau ei «Trăiască nația!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!». De altfel, era un personaj cu un umor fin.”, a explicat istoricul Gheorghe Median.

Apropiații săi povesteau, de asemenea, că Eminescu avea un tic verbal. Teodor Ștefanelli, colegul său din tinerețe, nota că poetul folosea adesea expresia „pur și simplu”, strecurând-o în aproape orice conversație, încă din anii de școală.

În plus, Eminescu era cunoscut pentru delicatețea sa în vorbire. Nu obișnuia să înjure, nici măcar atunci când consuma alcool. Singura expresie mai „colorată” pe care o folosea era „Tu-i neamul nevoii!”.

Salutul „Trăiască nația!” și răspunsul „Sus cu dânsa!” reflectă nu doar patriotismul fervent al poetului, ci și simțul său de umor subtil, care îl făcea plăcut în societate. Aceste detalii îl conturează pe Mihai Eminescu nu doar ca un geniu literar, ci și ca o personalitate captivantă, cu o combinație unică de seriozitate și jovialitate.

Mihai Eminescu: demonii interiori și impactul sindromului bipolar asupra creației

Dincolo de amabilitatea sa și vocea de aur, Mihai Eminescu a început, după vârsta de 25 de ani, să se confrunte cu propriile sale suferințe interioare. Viața adesea precară, tulburările sufletești și focul creației l-au adus în pragul unei afecțiuni psihice grave: sindromul maniaco-depresiv, cunoscut astăzi drept tulburare bipolară.

Diagnosticul a fost susținut de doctorul Nicolae Vlad, medic psihiatru din Botoșani și fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoșani, care, din pasiune pentru opera poetului, a studiat și problemele sale de sănătate.

„Din păcate, din simptomele pe care am reușit să le văd în documentele medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînțeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecțiune, și nici boala nu a condiționat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situație din cauza condițiilor de trai dintr-o anumită perioadă și a zbuciumului interior. În orice caz, creația îl transforma.”, a explicat doctorul Nicolae Vlad.^[sursa]

Creația în episoadele de depresie și manie

Medicul botoșănean detaliază comportamentul poetului în diferitele stadii ale bolii. „Propriu-zis, creația lui poetică se desfășura în episoadele lui depresive. Era trist, adâncit în melancolie. Atunci reușea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristețe în acele episoade, ca și cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se însingura, nu comunica.”

În schimb, episoadele de manie îl transformau complet. „În momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să șocheze, își atârna medalii de haine. Se spune că, în aceste episoade, devenea atât de exuberant încât fugeau și prostituatele de el, deoarece vorbea extrem de vulgar”, a adăugat medicul.

Doctorul Nicolae Vlad a subliniat faptul că poetul nu a beneficiat de tratamentul adecvat, din cauza lipsei de opțiuni eficiente la acea vreme. „Și medicii vienezi la care a fost dus au confirmat acest diagnostic. În România, însă, era băgat în butoaie cu apă rece, atunci când stările se agravau.”

De asemenea, medicul neuropatolog Ovidiu Vuia, într-un studiu dedicat bolii și morții lui Eminescu, confirmă diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv și condamnă tratamentul cu mercur aplicat poetului sub suspiciunea de sifilis. Această metodă, folosită pe scară largă în acea epocă, nu doar că era ineficientă, dar i-a agravat suferințele fizice și psihice.

Potrivit doctorului Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoșani, Mihai Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară, o afecțiune care se manifesta în reprize. „Bineînțeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecțiune și nici boala nu a condiționat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situație din cauza condițiilor de trai dintr-o anumită perioadă și a zbuciumului interior. În orice caz, creația îl transforma”, explică medicul.

Această tulburare afectivă, deși tragică, a fost parte din complexitatea personalității poetului, contribuind indirect la profunzimea și melancolia operei sale.

„Lacul cu nuferi” – un mit inventat

Un alt mit legat de Mihai Eminescu, spulberat de oamenii de cultură din Botoșani, este cel al lacului cu nuferi din pădurea de la Ipotești, considerat mult timp sursa de inspirație pentru celebrele sale creații. Cercetătorii susțin că adevăratul lac unde poetul își găsea liniștea nu este cel de la Ipotești, ci o baltă din apropierea localității Cucorăni, situată la opt kilometri de orașul Botoșani.

Această baltă, cunoscută în memorialistică sub numele de „iazul Loești”, se află foarte aproape de casa căminarului Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Astăzi, iazul este în proprietate privată și este frecventat mai ales de pescari.

Teoria că lacul cu nuferi de la Ipotești ar fi fost locul care l-a inspirat pe Eminescu este considerată o invenție a regimului comunist, care a încercat să creeze un simbol turistic în jurul casei memoriale a poetului. În realitate, locul preferat al lui Mihai Eminescu pare să fi fost mult mai aproape de casa părintească și de copilăria sa, în mijlocul naturii autentice, departe de artificiile propagandei.

Contrar mitului popular, lacul din pădurea de la Ipotești, promovat ca loc de inspirație pentru Mihai Eminescu, nu pare să fi avut o legătură directă cu peregrinările poetului. Scriitorul Gellu Dorian, referent de specialitate la Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare Botoșani, susține că locul de relaxare și inspirație poetică preferat de Eminescu era, de fapt, iazul Loești, situat mai jos de lacul prezentat turiștilor drept „lacul lui Eminescu”.

„Lacul din pădurea de la Ipotești n-are legătură cu peregrinările lui Eminescu. Probabil a trecut și pe acolo, sunt multe locuri legate de Eminescu în Botoșani. Dar, ca loc de relaxare și inspirație poetică, Eminescu alegea actualul iaz Loești. Acest iaz este descris în multe mărturii ale cunoscuților poetului.”, a explicat Gellu Dorian.

Afirmațiile lui Gellu Dorian sunt susținute de documente istorice, printre care o scrisoare din anul 1909, trimisă de Matei Eminovici, fratele poetului, prietenului său Corneliu Botez. În scrisoare, Matei își amintește cu nostalgie de vânătorile de rațe organizate împreună cu Mihai pe iazul Loești, situat pe moșia Cucorăni: „Când venea Mihai vara, în vacanță de la Viena, mergeam amândoi la vânătoare de rațe la un iaz de pe moșia Cucoreni, el cu pușca pe care o luase tata la moartea lui Iurașcu și eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balș.”

Această relatare, împreună cu alte mărturii ale contemporanilor, conturează imaginea unui loc special pentru poet, un spațiu care l-a conectat cu natura și cu liniștea necesară creației.

Un loc al amintirilor autentice

Iazul Loești, spre deosebire de lacul de la Ipotești, pare să fi fost cu adevărat locul în care Mihai Eminescu și-a petrecut clipele de relaxare în timpul vacanțelor de vară. Aceste detalii, documentate și susținute de scrisorile familiei Eminovici, aduc o perspectivă autentică asupra legăturii poetului cu locurile copilăriei și tinereții sale.

Fratele lui Mihai Eminescu, Matei, confirmă în scrisoarea adresată prietenului Corneliu Botez că iazul Loești era o sursă de inspirație poetică pentru marele poet. În acea scrisoare, Matei povestește cum Eminescu, sub sălciile de pe malul iazului, „vedea zâne albe cu părul de aur roș”.

Istoricii și cercetătorii operei lui Eminescu identifică în poeziile sale elemente care reflectă natura din zona Loești. „Sunt poezii unde se vede că se inspira din natura locului. Și în Luceafărul sunt pasaje, cosmogoniile fiindu-i inspirate și de cerul larg de deasupra lacului, plin de stele”, explică istoricul Gheorghe Median.

Un exemplu concret al influenței acestui peisaj apare în poezia Din străinătate, în care Eminescu scrie:
„Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint.”

Iazul Loești astăzi

Iazul Loești, format dintr-un afluent al pârâului Dresleuca, se întinde pe o suprafață de 12 hectare. În prezent, iazul aparține fostului șef al Poliției Rutiere din Botoșani, Dumitru Zmău, care l-a cumpărat de la urmașii familiei Goilav, căreia i-a fost retrocedat după anul 1995.

„Sunt un om norocos că dețin acest iaz. Am citit mai multe documente unde se arată că Eminescu venea aici să se scalde și să se relaxeze. Îl curăț doar, nu intervin să modific peisajul. Încerc să-l las așa cum era pe vremea lui Eminescu.”, a declarat Dumitru Zmău.

Iazul Loești a fost aproape uitat în perioada regimului comunist. Fiind parte din moșia boierilor Goilav, iazul a fost naționalizat și transformat în loc de adăpat vitele, după ce a intrat în fondul CAP.

În schimb, comuniștii au preferat să promoveze lacul cu nuferi din pădurea de la Ipotești, pe care l-au transformat într-un simbol turistic. În jurul acestuia au fost amenajate drumuri și alei pentru a atrage vizitatori. Cu toate acestea, lacul de la Ipotești, aflat în proprietatea statului, a fost lăsat în paragină și este acum plin de gunoaie.

Suferința și moartea lui Mihai Eminescu

Ultimii ani din viața lui Mihai Eminescu au fost marcați de suferință fizică și psihică, accentuate de lipsa unui tratament adecvat și de condițiile precare în care trăia. Poetul a fost diagnosticat cu tulburare afectivă bipolară, iar stările sale de sănătate s-au agravat din cauza tratamentelor rudimentare aplicate în epocă. Printre acestea, cel mai controversat a fost tratamentul cu mercur, folosit în mod eronat pentru presupusul sifilis, o boală despre care medicii moderni consideră că Eminescu nu suferea.

În timpul crizelor severe, poetul era supus unor metode brutale, precum băile reci, menite să-i calmeze agitația. Medicii din Viena, la care a fost dus pentru consult, au confirmat diagnosticul de tulburare maniaco-depresivă, dar resursele medicale limitate ale vremii nu i-au putut oferi un tratament eficient.

Mihai Eminescu a ajuns în grija surorii sale, Harieta, care l-a primit în căsuţa sa din Botoşani şi l-a îngrijit, cu toate că şi ea avea mari probleme de sănătate. Aceasta se târa noaptea pe coate pentru a ajunge la patul fratelui său şi a-i aduce apă sau orice avea nevoie.

La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu s-a stins din viață la București, la doar 39 de ani, într-un sanatoriu condus de medicul Alexandru Șuțu. Cauza oficială a morții a fost „sifilisul”, dar cercetătorii moderni consideră că aceasta a fost rezultatul complicațiilor generate de tratamentele necorespunzătoare și de deteriorarea generală a sănătății sale.

Moartea sa prematură a lăsat un gol imens în cultura română, dar geniul său rămâne nemuritor. În ciuda suferinței și a destinului tragic, Mihai Eminescu continuă să inspire generații prin opera sa, care rămâne un pilon al literaturii române și un testament al profunzimii spiritului său.