Care au fost ultimele cuvinte ale lui Mihail Sadoveanu și cui i le-a adresat?

Mihail Sadoveanu, unul dintre titanii literaturii române, a lăsat în urmă o operă monumentală. Însă imaginea sa în istorie este dublă: pe de o parte, fabulosul narator, pe de alta, un personaj controversat, un maestru al supraviețuirii politice, care a navigat cu o abilitate remarcabilă prin regimurile schimbătoare ale României, având grijă să fie mereu de partea puterii – inclusiv atunci când la conducere au venit comuniștii. Cu toate acestea, dincolo de calcule politice și alianțe de conjunctură, ultimele sale cuvinte, rostite pe patul de moarte, par să fi dezvăluit adevărata sa dragoste: vânătoarea.

Traseul său politic este un studiu de caz al adaptabilității. După Primul Război Mondial, se înscrie în Partidul Poporului al mareșalului Alexandru Averescu, ajungând senator în anul 1926. Ulterior, trece la Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, devenind Președinte al Senatului în anul 1931. În timpul dictaturii carliste se declară un apărător al monarhiei, pentru ca, după abdicarea Regelui Mihai în anul 1947, să se transforme într-un comunist convins și una dintre cele mai sonore portavoci ale noului regim.

Această nouă loialitate i-a adus prietenia strânsă a liderilor vremii și numeroase funcții în ierarhia statului. Legătura sa cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul României din anul 1948 până în 1965, a fost cimentată nu doar ideologic, ci și pe malul apelor și în desișul pădurilor, cei doi fiind parteneri frecvenți de vânătoare și pescuit.^[sursa]

Care au fost, așadar, ultimele cuvinte ale lui Mihail Sadoveanu?

O legendă memorabilă, păstrată în cercurile apropiate, spune că Sadoveanu, cunoscut pentru spiritul său econom, i-ar fi promis cu limbă de moarte una dintre prețioasele sale puști de vânătoare lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Scena se petrece în toamna anului 1961. Răpus de un infarct, scriitorul își trăia ultimele clipe. Liderul comunist a venit să-l vadă, iar în timpul vizitei, soția scriitorului, dorind să onoreze promisiunea, a vrut să-i înmâneze lui Dej arma făgăduită.

În acel moment, s-a petrecut ceva neașteptat. Mihail Sadoveanu, care zăcea în agonie, inert la tot ce se întâmpla în jur, a găsit o ultimă fărâmă de energie. Dintr-o dată, s-a ridicat în capul oaselor și, cu un efort suprem, a îngânat clar, ca un protest final: „Puuca nuuu, puuca nuu!”. Un semn că, nici măcar în fața morții, nu era cu adevărat pregătit să se despartă de comoara sa.

În cele din urmă, dorința i-a fost respectată. Pușca a rămas în posesia familiei Sadoveanu. Astăzi, ca un ecou al acestei pasiuni mistuitoare, multe dintre uneltele sale de vânătoare și pescuit odihnesc în vitrinele Muzeului Memorial „Mihail Sadoveanu” din Vânătorii-Neamț, mărturii tăcute ale adevăratei iubiri a unui om complex.