Acum aproximativ 4,6 miliarde de ani, un nor gigantic de gaz și praf s-a prăbușit sub propria greutate, dând naștere Soarelui și, ulterior, întregului nostru cartier cosmic. Dar după acest moment inițial, cronologia devine neclară, iar întrebarea „care planetă s-a format prima?” aprinde încă dezbateri aprinse între oamenii de știință.
Deși avem tehnologii avansate, rovere pe Marte și mostre de pe Lună, stabilirea ordinii exacte a nașterii planetelor rămâne o provocare monumentală.
„Este complex — nu există răspunsuri ușoare pentru măsurarea timpului în spațiul cosmic. Este cel mai dificil lucru de făcut în astronomie.”, a explicat pentru publicația Live Science Michael Meyer, șeful catedrei de astronomie de la Universitatea din Michigan.
Cea mai veche planetă din Sistemul Solar: giganții mai întâi?
Cea mai acceptată teorie privind formarea planetelor este cea a acreției: particule minuscule de praf și gaz din discul ce înconjura tânărul Soare s-au ciocnit și s-au lipit, formând corpuri din ce în ce mai mari, a căror atracție gravitațională creștea odată cu masa.
O ipoteză populară, derivată din acest model, sugerează că planetele gigantice, precum Jupiter, s-au format primele, departe de Soare. Pe măsură ce au acumulat masă, s-au îndepărtat, lăsând loc pentru formarea planetelor terestre, stâncoase, precum Pământul. Acest proces ar fi avut loc milioane de ani mai târziu – o perioadă relativ scurtă la scară astronomică.
„Pentru a forma o planetă gigantică gazoasă, ai nevoie de foarte mult gaz. Asta ne oferă o limită superioară strictă pentru timpul necesar formării unui gigant gazos. Dacă procesul nu începe suficient de repede și gazul dispare, atunci nu mai poți crea un gigant gazos. De aceea credem că giganții gazoși s-au format primii.”, a adăugat Meyer.
O idee nouă: piatra înainte de gaz?
Însă o teorie concurentă, cunoscută ca modelul instabilității fluxului, propune o secvență diferită. Acest model permite planetelor să acumuleze masă mult mai rapid și spontan.
„Aș argumenta că poate planetele terestre s-au format mai întâi, iar planetele gigantice au încetat să se mai formeze când nu a mai rămas gaz disponibil. După aceea, totul devine o acumulare haotică.”, a declarat Cauê Borlina, profesor asistent de științe planetare la Universitatea Purdue.
Misterul nașterii planetelor
Care este cea mai veche planetă din Sistemul Solar?
Când a început totul?
Acum 4,6 miliarde de ani, dintr-un nor cosmic de gaz și praf care s-a prăbușit sub propria greutate.
Giganții sau „Piticii” prima dată?
Este o dezbatere majoră! Teoria clasică spune că giganții gazoși (Jupiter) s-au format primii. O teorie nouă sugerează că planetele terestre (Pământul) ar fi putut fi primele.
Ce înseamnă „vârsta” unei planete?
Nu e simplu! Poate însemna vârsta de la formare sau vârsta suprafeței sale, care se poate schimba constant.
Care ar fi cea mai „tânără” planetă?
Paradoxal, ar putea fi Pământul! Deoarece suprafața sa (prin tectonica plăcilor și eroziune) este într-o continuă reînnoire.
Ce ne va da răspunsul final?
Probabil mostrele de pe Marte. Roverele au colectat deja probe care așteaptă să fie aduse pe Pământ pentru a fi analizate în detaliu.
Cum măsori vârsta unei planete, de fapt?
Pentru a complica și mai mult lucrurile, definiția „vârstei” unei planete nu este universală.
„Există două moduri diferite de a te gândi la vârsta unei planete”, a explicat Gaia Stucky de Quay, cercetător planetar la MIT. În loc să dateze planeta pe baza originii sale, unii oameni de știință se concentrează pe vârsta suprafeței sale.
„Modul în care eu privesc vârsta se referă mai mult la suprafață, deoarece aceasta poate fi foarte veche, ca o suprafață conservată, sau foarte tânără, dacă încă se întâmplă lucruri”, cum ar fi tectonica plăcilor.
O metodă de a determina vârsta suprafeței este numărarea craterelor de impact. Din această perspectivă, Pământul, cu suprafața sa în continuă schimbare, ar putea fi considerat cea mai tânără planetă, urmat de Venus și Marte.
În final, limitările metodelor actuale de datare înseamnă că oamenii de știință pot doar estima vârsta fiecărei planete. O marjă de eroare, chiar și mică, poate însemna milioane de ani.
„Dacă vrem să obținem o imagine completă a modului și momentului în care se formează planetele, cred că mostrele sunt o parte crucială a acestui proces. Și, deși unele locuri sunt mai greu de atins, avem deja mostre pe Marte care așteaptă să le aducem înapoi.”, a concluzionat Borlina.
