De când am devenit o specie conștientă de sine, am parcurs un drum lung pentru a accepta că nu suntem centrul universului. Această realizare, cunoscută ca Principiul Copernican, a devenit o piatră de temelie a astronomiei moderne și stă la baza unei idei și mai puternice: Principiul Cosmologic. Acesta postulează că universul este, la scară largă, omogen și identic în toate direcțiile.
„Este un principiu foarte util. Implică faptul că aici și acum este la fel ca acolo și acum, iar aici și atunci este la fel ca acolo și atunci. Nu trebuie să privim înapoi în timp la locația noastră actuală pentru a vedea cum era universul în trecutul nostru – putem doar să privim foarte departe și, având în vedere timpul mare de călătorie al luminii, privim o parte îndepărtată a universului într-un trecut îndepărtat.”, a explicat Albert Stebbins de la Fermilab.
Lângă aceste idei stă și principiul antropic: noțiunea că existența noastră ca observatori conștienți este posibilă doar pentru că universul are proprietățile necesare pentru a susține viața.
Catastrofa Carter: de la principiul copernican la Argumentul Apocalipsei
Dar ce s-ar întâmpla dacă am aplica aceeași logică copernicană – ideea că nu ocupăm o poziție specială – nu doar spațiului, ci și timpului? Această întrebare simplă stă la baza unui concept tulburător cunoscut drept „Argumentul Apocalipsei”, o formulă probabilistică ce încearcă să estimeze cât timp mai are de trăit specia umană.
Ideea, prezentată inițial de astrofizicianul Brandon Carter, este că nu ar trebui să presupunem că trăim într-un moment privilegiat din istoria umanității. Statistic vorbind, dacă ai alege un om la întâmplare din întreaga cronologie a speciei, de la apariție până la dispariție, te-ai plasa cel mai probabil undeva pe la mijloc, nu la începutul extrem sau la sfârșitul iminent.
Astrofizicianul J. Richard Gott a scris pe acest subiect în 1993: „Presupunând că ceea ce măsurăm poate fi observat doar în intervalul dintre t_început și t_final, dacă nu există nimic special legat de momentul prezent (t_prezent), ne așteptăm ca t_prezent să fie localizat aleatoriu în acest interval. Estimarea simplistă că durata viitoare (t_viitor = t_final – t_prezent) este egală cu durata trecută (t_trecut = t_prezent – t_început) va supraestima viitorul în jumătate din cazuri și îl va subestima în cealaltă jumătate.”
„Dacă r1 = (t_prezent – t_început) / (t_final – t_început) este un număr aleatoriu distribuit uniform între 0 și 1, există o probabilitate P=0.95 ca 0.025 < r1 < 0.975, sau echivalent: 1/39 × t_trecut < t_viitor < 39 × t_trecut (cu un nivel de încredere de 95%) Similar, 1/3 × t_trecut < t_viitor < 3 × t_trecut (cu un nivel de încredere de 50%)”
Potrivit lui Gott, durata de observabilitate a unui fenomen în trecut oferă un ghid aproximativ al robusteții sale în fața pericolelor și catastrofelor trecute, dar și al probabilității de a supraviețui în viitor. Pentru ca această ecuație să „funcționeze” (ținând cont că este probabilistică și există multe variabile care o pot altera), tot ce trebuie să faci este să presupui că propria ta poziție în timp este aleatorie în cadrul acelei distribuții de momente posibile.
Predicția sfârșitului umanității nu este ceva ce poate fi testat cu ușurință, decât dacă lăsăm concluzia pe seama roboților sau a grupului hiper-inteligent de oameni-cârtiță care vor moșteni Pământul după dispariția noastră. Dar Gott a folosit această analiză pe un eveniment mai puțin dramatic, căderea Zidului Berlinului, pentru a demonstra cum funcționează. În anul 1969, Gott a vizitat Zidul Berlinului și Stonehenge, care existau de aproximativ 8, respectiv 3.900 de ani.
„Presupunând că sunt un observator aleatoriu al Zidului, mă aștept să fiu localizat aleatoriu în timp între t_început și t_final (t_final are loc atunci când zidul este distrus sau nu mai există vizitatori care să-l observe, oricare dintre acestea se întâmplă prima). Zidul a căzut 20 de ani mai târziu, ceea ce înseamnă t_viitor = 2.5 × t_trecut, încadrându-se în limitele de încredere de 95% prezise de ecuație.”
Aceeași ecuație prezice că Stonehenge ar trebui să fie încă observabil, ceea ce și este.
„Ecuația a fost satisfăcută nu pentru că vizita mea a cauzat cumva prăbușirea URSS, ci pur și simplu pentru că, privind retrospectiv, putem vedea acum că momentul vizitei mele a fost unul banal”, a adăugat Gott.
Ce prezice Argumentul Apocalipsei pentru viitorul umanității
Ideea, care a devenit cunoscută sub numele dramatic de „Argumentul Apocalipsei”, a fost folosită pentru a încerca să obținem o idee despre unde s-ar putea afla umanitatea pe calea sa spre non-existență. Folosind un model simplificat și estimări ale numărului de oameni născuți până acum, Gott plasează numărul total de oameni care urmează să se nască între 1,8 miliarde și 2,7 trilioane (estimare din 1993), cu un nivel de încredere de 95%.
Analizând ratele de naștere și de deces, Gott sugerează că s-ar putea să nu mai avem atât de mult timp ca specie. De fapt, am putea atinge 1,8 miliarde de nașteri noi în puțin peste un deceniu. Chiar și așa, ar trebui să fim în partea ghinionistă a curbei, dar în acest punct, am putea corespunde profilului de observatori distribuiți aleatoriu, care se regăsesc pe Pământ într-un moment de explozie demografică, dar foarte aproape de sfârșit.
„Dacă dorim să ne prelungim supraviețuirea până la limita superioară de 7,8 milioane de ani, este necesar ca rata medie a nașterilor să scadă cu un factor de peste 400”, a adăugat Gott.
După cum se subliniază aici, ecuațiile sunt supuse unor factori precum ratele de naștere, speranța de viață etc. De exemplu, am putea descoperi o inovație medicală care ne permite să trăim mult mai mult, sau o descoperire în fizică ce face viața semnificativ mai periculoasă pentru toți (ne uităm la tine, război nuclear).
Înainte de a anula planurile de viitor, este esențial să reținem că argumentul este extrem de sensibil la variabile și are limitări serioase. O descoperire medicală care ne-ar prelungi viața semnificativ sau un progres tehnologic care ar face viața mult mai periculoasă (precum războiul nuclear) ar schimba complet datele problemei.
Mai mult, există întrebări filosofice complicate. Pe cine includem în calculul „observatorilor”? Ar trebui să-i numărăm pe predecesorii noștri hominizi? Și ce se întâmplă dacă în viitor ne contopim cu inteligența artificială, devenind o specie de cyborgi? Ar fi aceștia considerați în continuare „oameni” în sensul ecuației?
În concluzie, Argumentul Apocalipsei este mai mult un experiment de gândire statistic fascinant decât o profeție sigură. Deși este un instrument interesant pentru a reflecta asupra locului nostru în timp, cel mai probabil, extincția va veni mult după ce timpul tău de observare se va fi încheiat.
