Câte cupluri divorțau în România în jurul anului 1900 și care erau motivele principale de despărțire?

În România zilelor noastre, desfacerea unei căsătorii prin divorț a devenit o realitate socială frecventă. Statisticile recente, adesea descrise ca îngrijorătoare, sugerează că aproximativ un cuplu din patru alege, la un moment dat, calea separării legale – o cifră semnificativ mai mare decât cea înregistrată, de pildă, în anul 1990, când proporția era de aproximativ unu la șase.

Această normalizare a divorțului în societatea contemporană marchează un contrast izbitor cu peisajul familial de acum mai bine de un secol. Cum stăteau, însă, lucrurile în Regatul României în jurul anului 1900, o epocă în care legământul marital era adesea perceput ca fiind, dacă nu indestructibil, cel puțin extrem de greu de destrămat?

Câte cupluri divorțau în România la începutul secolului XX

La începutul secolului XX, cifrele oficiale oglindesc o realitate complet diferită: în țară se înregistrau doar aproximativ 2 divorțuri la fiecare 10.000 de locuitori. Această rată extrem de scăzută nu era neapărat ecoul unei armonii conjugale universale sau al triumfului iubirii romantice – un concept care încă nu stătea la baza majorității uniunilor.

Căsătoria funcționa frecvent ca un aranjament pragmatic, dictat de interese familiale și sociale. Principalele sale scopuri erau, în ochii societății de atunci, asigurarea continuității neamului prin procreere, legitimarea relațiilor sexuale și, foarte important, obținerea sau consolidarea unui anumit statut social. Consimțământul și acordul familiilor mirilor erau esențiale, iar căsătoriile între persoane provenind din medii sociale diferite (mezalianțele) erau rare și adesea privite cu dezaprobare.

În acest context social rigid, pentru puținii soți care ajungeau să ia în considerare separarea definitivă, calea divorțului era anevoioasă, complexă și presărată cu obstacole, fiind un fenomen întâlnit cu precădere în mediul urban și mult mai rar în lumea rurală tradițională. Procesul în sine era unul complicat și trecea obligatoriu prin filtrul Bisericii.

Cum se realiza divorțul și care erau motivele principale de despărțire

Primul pas consta în depunerea unei plângeri oficiale la tribunalul ecleziastic (consistoriu), forul bisericesc fiind cel care avea puterea finală de decizie. Acesta însă, privea cu mare reticență desfacerea legăturii considerate sfinte și o admitea doar în circumstanțe excepționale, strict reglementate: boli foarte grave și incurabile, „desfrâul” dovedit (o acuzație folosită și judecată adesea diferit în funcție de gen, fiind mai ușor acceptată împotriva femeii), alegerea vieții monahale de către unul dintre soți sau adulterul demonstrat.

Chiar și în situații de violență domestică, perspectivele legale ale victimei erau sumbre, mentalitatea și practica judecătorească a vremii având adesea tendința de a pune actele de violență pe seama unui presupus „comportament nepotrivit” al femeii.

Cu toate acestea, chiar și în acea societate conservatoare, datele istorice indică faptul că instituția căsătoriei nu era complet imobilă. Istoricul Sorin Buzatu, analizând dinamica socială a epocii, a documentat o creștere lentă, dar semnificativă, a ratei divorțurilor în primele decenii ale secolului XX, sugerând „o oarecare deteriorare a relaţiilor din cadrul familiei clasice”. Conform datelor prezentate de acesta, „în 1901 au fost înregistrate 2,2 divorţuri la 10.000 de locuitori, în 1910 proporţia a crescut la 4 din 10.000 de locuitori, în timp ce în 1920 ea a atins 4,8 la 10.000 de locuitori”.

Această tendință de creștere, deși pornind de la o bază foarte mică, prefigura transformările sociale și de mentalitate ce aveau să devină mult mai accelerate în deceniile următoare (același istoric menționând o explozie a ratei în anii ’30, în special în mediul urban), îndepărtând treptat România de imaginea unei societăți în care divorțul era aproape inexistent.

Divorțul în societatea românească a zilelor noastre

În peisajul social al României zilelor noastre, divorțul a devenit o componentă comună a dinamicii familiale. Cifrele actuale, care indică faptul că aproximativ 1 din 4 cupluri căsătorite alege în cele din urmă separarea legală, sunt adesea privite cu îngrijorare și semnalează o schimbare profundă față de normele trecutului. Această realitate contrastează dramatic cu situația de acum mai bine de un secol. La începutul anilor 1900, în Regatul României, destrămarea unei căsnicii era un eveniment de o raritate frapantă, statisticile vremii înregistrând doar în jur de 2 divorțuri la fiecare 10.000 de locuitori – o cifră de peste o mie de ori mai mică decât incidența sugerată de statistica modernă de „unu din patru”.

După cum am arătat anterior, această stabilitate aparentă a căsniciei la 1900 nu izvora neapărat dintr-o fericire conjugală generalizată, ci mai degrabă din structura socială și mentalitățile epocii. Căsătoria era adesea un aranjament pragmatic, cu scopuri clare: procrearea, legitimarea relațiilor și, crucial, consolidarea statutului social. Consimțământul familiilor era primordial, iar mariajele se făceau, de regulă, în interiorul aceleiași clase sociale. În acest cadru, divorțul era nu doar privit cu reticență, ci și extrem de dificil de obținut.

Deși extrem de rară inițial, tendința divorțurilor a început totuși să crească lent în primele decenii ale secolului XX, așa cum arată și datele istoricului Sorin Buzatu (2,2 la 10.000 locuitori în 1901, ajungând la 4,8 în 1920, cu o accelerare ulterioară). Această evoluție lentă, dar constantă, a prefigurat transformările majore ce aveau să urmeze. Astăzi, divorțul este un act juridic clar definit: conform legislației actuale (Codul civilă^[sursa]), el reprezintă desfacerea legală a căsătoriei, un proces ce se poate derula fie în fața instanței de judecată, fie, în anumite condiții, pe cale amiabilă, la notar. Această abordare legală, standardizată și relativ accesibilă, reflectă schimbarea fundamentală de paradigmă socială și juridică față de acum un secol.