În iunie 1941, România se afla din nou în pragul unui conflict mondial. După un an de tăcere dureroasă, în care a cedat teritorii în fața unor ultimatumuri și dictate, națiunea privea spre Est cu un singur scop: recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, anexate de Uniunea Sovietică. După nouă luni de reorganizare febrilă, armata țării se pregătea pentru cel mai necruțător examen: războiul.
Câți soldați avea Armata Română la intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial potențialul pe hârtie
Această confruntare era, în același timp, o evaluare a eficienței reformelor militare inițiate de Ion Antonescu. Liderul statului declarase în repetate rânduri că obiectivul său era crearea unui instrument militar redutabil, aflat în slujba politicii naționale. O analiză a documentelor de stat major din epocă și a planurilor de mobilizare dezvăluie însă o imagine mult mai complexă.
Pe hârtie, potențialul uman era impresionant. România putea mobiliza 2.200.000 de oameni, reprezentând aproape 33% din populația masculină și peste 16% din totalul locuitorilor. Planul oficial pentru anul 1941 viza un efectiv de 1.139.604 militari, incluzând 39.476 de ofițeri și 57.002 subofițeri.
Structura de comandă cuprindea Marele Cartier General, trei armate și unsprezece corpuri de armată. Forțele Terestre aliniau 41 de mari unități, dintre care 33 active – incluzând 24 de divizii de infanterie, șase brigăzi de artilerie și o divizie blindată – și 8 de rezervă.
Cu toate acestea, atunci când ceasul a bătut miezul nopții pe 22 iunie 1941, decretul de mobilizare generală a prins viață doar parțial. Doar forțele din Moldova, Armatele 3 și 4, și Corpul 2 Armată din Dobrogea au fost aduse la efective de război.
Armata 1, dispusă în vestul țării, a rămas în stare de pace. Astfel, la momentul declanșării ostilităților, sub arme se găseau efectiv aproximativ 27.500 de ofițeri, 33.390 de subofițeri și 623.524 de soldați. Dintre aceștia, pe Frontul de Est erau concentrați 10.361 de ofițeri, 15.990 de subofițeri și 354.005 de soldați.
Armata Română în cifre, 1941
O privire asupra discrepanței dintre potențial și realitatea de pe front
Unități de luptă ale Forțelor Terestre
Forța combativă a Armatei de Uscat era compusă din 191 de batalioane de infanterie, 11 batalioane de mitraliere, 4 batalioane de tancuri și sute de baterii de artilerie de diverse calibre. Aeronautica și Marina, deși modernizate, erau dimensionate conform posibilităților limitate ale țării.
Armata Română: deficiențe structurale
În ciuda eforturilor de reorganizare din perioada septembrie 1940 – iunie 1941, care au adus o oarecare îmbunătățire a capacității operative, obiectivele ambițioase ale lui Antonescu fuseseră atinse doar într-o mică măsură. Armata Română nu era nici „mică și puternică”, nici eficientă. Ea păstra aceleași caracteristici cronice: efective numeroase, dar o dotare insuficientă, o motorizare slabă, un corp de ofițeri inegal pregătit și o instrucție modestă a trupei. Comandamentele erau neperformante, iar serviciile, deși numeroase, se dovedeau ineficiente.
Lipsa unor progrese semnificative avea cauze profunde. Timpul fusese prea scurt pentru a lichida carențe istorice, perpetuate decenii la rând. Resursele erau modeste, climatul intern rămânea tensionat, iar contextul internațional devenise extrem de constrângător odată cu extinderea războiului, care a întrerupt legăturile economice tradiționale. Astfel, intrarea în conflict a transformat Armata Română într-un studiu de caz fundamental despre prăpastia dintre ambiția politică și realitatea logistică. Lecția din 1941 demonstrează că, în ecuația războiului modern, numărul soldaților devine o variabilă secundară atunci când dotarea, instrucția și calitatea comenzii sunt compromise.
