Ce este „boala Nobel” și de ce o dezvoltă atât de mulți câștigători ai Premiului Nobel?

Albert Einstein, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pentru cercetările sale asupra efectului fotoelectric și renumit creator al teoriilor relativității generale și speciale, a făcut odată o declarație surprinzătoare: „Stima exagerată în care este ținută munca mea de o viață mă face să mă simt foarte prost. Mă simt obligat să mă consider un escroc involuntar.”

Această confesiune, venită de la unul dintre cei mai mari fizicieni din istorie, sugerează că Albert Einstein ar fi putut suferi de sindromul impostorului – acel sentiment copleșitor de inadecvare, în care te percepi ca fiind incompetent sau un escroc, în timp ce ceilalți din jurul tău sunt apreciați pe merit.

Deși este reconfortant să știm că și Einstein a avut astfel de îndoieli, nu toți laureații Premiului Nobel au împărtășit această modestie. De fapt, există un fenomen cunoscut sub numele de „boala Nobel” sau „Nobelită”, care descrie tendința unor laureați de a dezvolta opinii neobișnuite, pseudoștiințifice sau chiar absurde după primirea prestigiosului premiu.^[sursa]

De la știință la pseudoștiință

Lista laureaților care s-au aventurat în domenii pseudoștiințifice după câștigarea Premiului Nobel este surprinzător de lungă. Printre aceștia se numără oameni de știință remarcabili care, în afara ariei lor de expertiză, au explorat fenomene precum percepția extrasenzorială, psihicul sau alte teorii bizare. Un caz extrem este un laureat care susținea că a fost vizitat de un raton vorbitor, motociclist și verde fosforescent.

Un capitol din cartea „Critical Thinking in Psychology” enumeră astfel de exemple. În timp ce unii laureați, precum James Watson, au promovat idei controversate și larg dezmințite, cum ar fi legătura dintre rasă și inteligență, alții au dezvoltat interese mai inofensive, dar la fel de bizare.

Pierre Curie, de exemplu, soțul Mariei Curie și câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică pentru descoperirea radiului și poloniului, a participat la ședințe de spiritism, fiind convins că investigarea paranormalului ar putea oferi răspunsuri despre magnetism. Joseph Thomson, descoperitorul electronului și laureat al aceluiași premiu, a fost membru al Society for Psychical Research timp de 34 de ani, explorând fenomenele psihice.

Un alt exemplu este Charles Richet, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1913, care a inventat termenul „ectoplasmă”. Richet credea că această substanță misterioasă era expulzată de mediumi în timpul ședințelor de spiritism. În realitate, „ectoplasma” era un truc al mediumilor: Helen Duncan, de exemplu, înghițea o bucată de pânză și o regurgita la cerere, uneori atașându-i mănuși de cauciuc sau imagini decupate din reviste pentru un efect mai dramatic.

Astfel de povești ne amintesc că, deși geniul și recunoașterea academică pot fi impresionante, ele nu garantează imunitatea față de credințe neobișnuite sau erori de judecată.

Când „boala Nobel” devine periculoasă

În unele cazuri, „boala Nobel” poate avea consecințe negative. Richard Smalley, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1996 pentru descoperirea unei a treia forme a carbonului, a devenit un opozant vocal al teoriei evoluției. Alți laureați au susținut idei controversate, precum eugenia, lobotomiile sau practici dăunătoare legate de autism.

Un exemplu notoriu este Dr. Kary Mullis, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1993. După câștigarea premiului, Mullis și-a exprimat scepticismul cu privire la schimbările climatice și la rolul HIV în SIDA, susținând în același timp astrologia, o disciplină dezmințită științific. Mullis a relatat, de asemenea, o experiență bizară:

„Am întâlnit un raton verde strălucitor care conducea o motocicletă portocalie neon la cabana mea din pădurile din nordul Californiei, în jurul miezului nopții, într-o noapte din 1985. Ratonul s-a metamorfozat într-un delfin cântăreț la miezul nopții.”, ar fi spus Mullis.

Presiunea de a fi expert în orice

De ce ajung atât de mulți laureați ai Premiului Nobel să adopte astfel de convingeri pseudoștiințifice? Potrivit lui Paul Nurse, el însuși laureat al Premiului Nobel, o parte din problemă este presiunea externă exercitată de mass-media și alte grupuri, care îi împing pe laureați să-și depășească domeniul de expertiză.

„În ochii multor oameni, devenisem brusc un expert mondial de top în aproape orice. Acest lucru a fost mai degrabă un șoc. Nu că aș fi o persoană prea modestă – știu câte ceva despre biologie și știință în general – dar un expert în toate, cu siguranță nu sunt.”, a scris Nurse într-un articol pentru The Independent.^[sursa]

Cercetătorul a oferit și un sfat colegilor laureați: „Nu fiți tentați să vă îndepărtați prea mult de cunoștințele dumneavoastră de specialitate sau de știință în general. Veți fi inundați de cereri de a comenta o gamă largă de probleme, de a semna scrisori și petiții și, în general, de a vă împrumuta numele pentru cauze – unele nobile, altele mai puțin nobile.”

Eroarea gândirii critice

O analiză publicată în cartea „Prizewinners” oferă o posibilă explicație pentru această tendință. Autorii sugerează că laureații Nobel pot fi predispuși la „o serie de erori cognitive, inclusiv punctul orb al prejudecăților, precum și simțurile de omnisciență, omnipotență și invulnerabilitate.”

Trăsături de personalitate precum narcisismul, deschiderea excesivă și ceea ce numesc „complexul guru” ar putea, de asemenea, să contribuie la astfel de derapaje intelectuale.

Un exemplu istoric este Isaac Newton, unul dintre cei mai mari oameni de știință ai tuturor timpurilor, care a manifestat o fascinație pentru alchimie și credințe religioase neobișnuite.

Cu toate acestea, autorii subliniază că nu există date clare care să arate că laureații Nobel sunt mai predispuși la pseudoștiință decât alte persoane extrem de inteligente. Deși este fascinant că nici măcar câștigătorii Premiului Nobel nu sunt imuni la astfel de erori, acest lucru nu ar trebui să descurajeze munca științifică premiată – „boala Nobel” nu este, până la urmă, o afecțiune reală.