Alchimia: istoria fascinantă a protoştiinţei care promitea transformarea oricărui material în aur şi argint, dar şi vindecarea oricărei boli

Alchimia este o practică străveche care are ca scop recrearea de substanțe prețioase folosind rețete și materiale transformatoare, cum ar fi aşa-numita piatră filozofală. Alchimiștii credeau că materiale precum aurul, argintul, pietrele prețioase și vopseaua purpurie pot fi recreate dacă se găsește combinația potrivită de ingrediente și metode de transformare. Alte căi de explorare în secolele următoare au vizat creșterea potenței medicamentelor, găsirea unui elixir care să prelungească viața și chiar obținerea salvării sufletului.

Alchimia: etimologie şi obiect

Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al și cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi, a lipi, a împreuna. Alți autori consideră și expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană, mai ales că egiptenii își numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. În sfârșit, este posibil ca etimologia să se rezume la termenul chinez kim-iya, care înseamnă licoare pentru a face aur.

Această artă ocultă, în funcţie de motivaţia celui care o practica, avea trei obiective principale:

• transmutația metalelor în aur, argint şi alte metale şi pietre preţioase;
• crearea unui homunculus, o fiinţă umană arificială, în miniatură;
• obținerea unei substanțe magice (o licoare sau o pulbere numită piatra filozofală) care să permită obținerea panaceului (poțiune care să vindece toate bolile).

Alchimia i-a interesat pe gânditorii și practicienii din multe culturi antice, deoarece a pus întrebări relevante pentru filosofia naturală, precum: „Cum devin lucrurile fiinţe? Din ce sunt făcute lucrurile? Pot fi unele lucruri transformate în alte lucruri?” Ideea esențială a alchimiei este că răspunsul la cea de-a treia întrebare este da.^[sursa]

Trucul este, așadar, de a găsi răspunsul la primele două întrebări și de a descoperi astfel rețetele și aparatura necesară pentru a crea substanțe prețioase foarte căutate, cum ar fi aurul, mereu admirat pentru calităţile sale.

Alchimiștii credeau că pot elimina impuritățile dintr-o substanță și astfel pot crea o altă substanță în întregime. De asemenea, puteau să amestece substanțe și să creeze o nouă substanță cu proprietăți complet diferite. Întrucât se credea că natura făcea oricum acest lucru, adevărata căutare a alchimiștilor a fost să găsească o modalitate de a reproduce transformarea naturală a substanțelor și chiar de a o accelera cu ajutorul unui fel de catalizator. Acest facilitator fabulos a devenit cunoscut sub numele de piatra filozofală.

Alchimia a luat amploare în Egiptul greco-roman între secolele I și VII d.Hr. și a fost continuată de practicanți din Imperiul Bizantin și din lumea arabă. Au existat unele schimburi interculturale de idei. Noțiunea de elixir al vieții, de exemplu, „pare să fi pătruns în lumea islamică mai întâi din China, trecând în cele din urmă în Occident”, după cum arată William Burns în lucrarea „The Scientific Revolution in Global Perspective”.

Deoarece multe texte antice s-au pierdut în timpul Evului Mediu, abia în timpul Renașterii și al Revoluției Științifice, începând cu secolul al XV-lea, alchimia a făcut obiectul unor cercetări serioase, deși textele de alchimie islamică traduse în latină au început să se strecoare în rețeaua de cunoaștere occidentală prin Africa de Nord, Spania și Sicilia începând cu mijlocul secolului al XII-lea. În secolele următoare, multe texte bizantine referitoare la alchimie au ajuns, de asemenea, în Europa, de data aceasta prin Italia.

Istoria alchimiei este adesea la fel de obscură ca și secretele pe care alchimiștii doreau să le descopere, secrete pe care credeau cu tărie că le pot găsi prin studierea atentă a textelor antice. A cerceta subiectul alchimiei înseamnă, de fapt, a urmări originile chimiei moderne (unii istorici preferă chiar cuvântul „chimie” în locul alchimiei). Obiectivele alchimiei i-au interesat pe unele dintre cele mai mari minți din istorie și i-au determinat să cerceteze natura adevăratelor proprietăți care alcătuiesc lumea noastră materială.

Alchimia antică: origini și surse

Sursele antice despre alchimie sunt fragmentare și departe de a fi fiabile în toate cazurile.

Unul dintre cele mai vechi texte păstrate despre alchimia greacă și latină datează din secolul al III-lea sau al IV-lea d.Hr. și este alcătuit din două părți: Papirusul X de la Leiden și Papirusul de la Stockholm. Aceste documente conțin rețete din surse mult mai vechi pentru substanțe prețioase precum aurul, argintul, pietrele prețioase și purpura tiriană.

Unul dintre autorii antici frecvent citați este filozoful și călătorul Democritus din secolul al V-lea î.Hr. (circa 460 – 370 î.e.n.). O altă sursă, de data aceasta din secolul al XI-lea e.n., dar evident o copie a unui text probabil din secolul al VII-lea e.n., a fost realizată probabil la Constantinopol. Această sursă, denumită Corpus M, are un cuprins și este o compilație de surse anterioare. Corpus M apare parțial într-o colecție de materiale din secolul al XIII-lea de origine necunoscută, cunoscută sub numele de Corpus B. Alte surse medievale, cum ar fi Corpus AL, includ părți din aceste surse și, uneori, materiale suplimentare inserate, adesea cu proveniență necunoscută.

Toate aceste documente (precum și cele ulterioare) suferă de problema faptului că copiștii nu au fost întotdeauna fideli textelor originale cu care au lucrat. Frecvent, există corecturi și adăugiri dubioase, dar și simboluri și un vocabular care rămân obscure, lucru pe care alchimiștii de mai târziu l-au luat drept dovadă că în ele erau scrise secrete, dacă doar se putea interpreta corect acest limbaj ciudat.

Mai multe tratate medievale se ocupă de alchimie și citează părți din acele surse deja menționate. Există, de asemenea, un grup suplimentar de texte care provin din traduceri făcute în antichitate din texte grecești în siriacă și arabă. Cele mai multe alte surse despre alchimie datează din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, când a avut loc o mare renaștere a interesului față de vechii alchimiști.

Majoritatea surselor antice despre alchimie îl consideră pe Democritus ca fiind primul mare alchimist sau, mai degrabă, primul care a documentat în detaliu activitatea alchimică. Un text fragmentar, Physika kai mystika (alias Chestiuni naturale și inițiatice), a fost recunoscut de alchimiștii de mai târziu ca fiind cel mai vechi text pe această temă, iar aceștia l-au creditat (în mod eronat) pe Democritus.

Cercetătorii moderni se referă la autor (sau autori) ca la un pseudo-Democritus. Textul datează probabil din secolul I d.Hr. și relatează experimente eșuate efectuate într-un templu din Memphis pentru a atinge scopurile alchimiei.

Rearanjarea atomos

Adevăratul Democritus a fost o figură potrivită pentru alchimiști, deoarece el credea că lumea fizică este alcătuită din particule minuscule numite atomos. Diferite substanțe sunt alcătuite din diferite combinații de atomos. Prin extensie, cineva ar putea, așadar, să facă o substanță precum aurul dacă ar cunoaște combinația potrivită de atomos.

Transmutația era doar o simplă reașezare a substanțelor cunoscute. Această idee se combina bine cu noțiunea antică de mimēsis, adică cu credința că măiestria și cunoștințele umanității puteau imita orice lucru pe care natura era capabilă să îl producă. În plus, întrucât alchimia părea extrem de dificilă, poate aproape imposibilă, era necesar un impuls de credință din partea practicianului, cu alte cuvinte, era nevoie de un fel de magie.

Este interesant faptul că vechii greci nu foloseau termenul de alchimie sau chemeia cu o frecvență foarte mare și preferau să numească acest demers misterios „știință sfântă” sau „artă divină”. Alchimia avea totuși ceva din divin. Puteau oamenii să recreeze, să schimbe sau chiar să îmbunătățească opera Creatorului original? Această ultimă credință a însemnat adesea că alchimiștii se aflau în contradicție cu instituțiile religioase. Termenul latin alchimia nu apare în texte decât în secolul al XII-lea d.Hr. și își are rădăcinile în limba arabă.

Printre alți gânditori greci asociați cu alchimia se numără marii filosofi Platon (c. 424-347 î.Hr.) și Aristotel (384-322 î.Hr.), dar asocierea acestor nume mari cu alchimia este probabil mai degrabă un indiciu al convingerii generale de odinioară că orice mare gânditor ar trebui să cunoască alchimia, decât o dovadă concretă că ar fi putut într-adevăr să creeze materiale prețioase din cele neprețioase.

Alchimia a acaparat imaginația gânditorilor din alte culturi în afară de cea a grecilor antici.

Alchimia în alte culturi antice

Erudiții egipteni antici, mesopotamieni, evrei și taoiști chinezi au cercetat subiectul. Printre figurile antice specifice cărora li se atribuie cunoștințe de alchimie se numără magul persan Ostanes (un îndrumător al lui Democritus), Pammenes, Pibechius (posibil egiptean), Maria Evreica (ilustrând faptul că femeile au fost implicate în alchimie încă de la o dată timpurie), Comarius și egipteanul Zosimus din Panopolis, care a fost activ în jurul anului 300 d.Hr. și care a adăugat o căutare mistică pentru a găsi perfecțiunea spirituală în același timp cu descoperirea perfecțiunii și purității în anumite materiale.

Dovada că urmărirea alchimiei era relativ răspândită și luată în serios este faptul că împăratul roman Dioclețian (care a domnit între anii 284-305 d.Hr.) a ordonat distrugerea textelor egiptene pe această temă, ca o asigurare pentru ca provincia să nu devină prea bogată și, prin urmare, prea rebelă.

Alchimia poate părea exagerată în zilele noastre, dar nu a fost întotdeauna considerată astfel, și pe bună dreptate. Existau meșteșugari antici capabili să creeze materiale care arătau ca și cum ar fi aurul, argintul, pietrele prețioase și purpura, dar care nu erau de fapt aur, argint, pietre prețioase și purpură, în special în Egiptul elenistic și roman.

Oxidarea și reducția în cuptoarele de ceramică antice, vopsirea textilelor folosind materiale vegetale sau animale și îmbogățirea anumitor metale pentru a le face mai rezistente sau crearea de aliaje în cuptorul fierarului au fost procese prin care omenirea a schimbat literalmente natura. În plus, Mama Natură însăși transforma materialele dintr-o formă în alta tot timpul, cum ar fi topirea gheții în apă, arderea lemnului în cenușă, evaporarea lichidelor în vapori sau solidificarea lavei vulcanice. Natura are câteva substanțe transformatoare minunate, care pot fi observate cu ușurință de oricine.

Un exemplu este alcoolul, care are un efect ciudat asupra organismului atunci când este consumat în cantități suficient de mari. Alcoolul se evaporă rapid, poate dizolva unele materii, cum ar fi rășina, dar, în schimb, poate fi folosit și pentru a conserva alte materii organice și poate fi chiar ars.

Adevărata alchimie și o imitație sau chiar controlul naturii păreau a fi doar un pas ispititor distanță de realizările meșterilor pricepuți.

Urmând principiile lui Aristotel (așa cum au făcut majoritatea alchimiștilor), conform cărora există patru elemente: pământ, foc, aer și apă, următorul pas era găsirea unei modalități de a realiza propriile combinații ale acestor elemente și de a crea astfel orice material dorit.

Acesta era considerat un pas următor cu totul posibil, deoarece majoritatea alchimiștilor erau stimulați de credința că alchimiștii antici reușiseră deja să transforme cu succes metalele de bază în aur, însă secretul fusese pierdut. Studierea textelor vechi și efectuarea de experimente nesfârșite ar fi recuperat cu siguranță această cunoaștere pierdută, credeau ei.

Rețete și echipamente de alchimie

Alchimiștii antici aveau o strategie dublă pentru a transforma substanțele obișnuite în materiale prețioase. Prima era de a elimina ceea ce erau considerate anumite „caracteristici” sau „impurități”, de exemplu ale unui anumit metal, pentru a lăsa în urmă o versiune mai pură. Cea de-a doua era de a combina diferite substanțe pentru a crea un nou material, sau cel puțin o nouă versiune colorată, într-un fel de exercițiu de bucătărie chimică.

Alchimiștii foloseau tot felul de ingrediente în rețetele lor, dar sulful, sarea, soda, plumbul și mercurul erau favorite, primul pentru asocierea lor cu practici antice precum mumificarea, iar ultimele două datorită proprietăților lor de a fi lichide.

Echipamentul lor includea creuzete în care substanțele erau încălzite, cuptoare în miniatură, tuburi și pahare de sticlă și aparate pentru distilare. Astfel, băncile de lucru ale alchimiștilor au fost, de fapt, primele laboratoare chimice. Cu toate acestea, procedurile aveau, de foarte multe ori, un element mistic. Mulți alchimiști credeau nu numai că trebuie obținută combinația potrivită de substanțe, ci și că experimentele trebuie să fie efectuate în anumite momente. Horoscoapele, vrăjile și incantațiile puteau face parte din arsenalul de cunoștințe al alchimistului.

În lumina Renașterii și a științei

Odată cu pierderea textelor antice până la reintroducerea și descoperirea lor în timpul Renașterii, alchimia a dispărut aparent din peisaj pentru multe secole. Interesul modern timpuriu pentru experimente și cercetarea științifică, care a dus la Revoluția științifică (1500-1700), a determinat o revigorare a studiului alchimiei.

Alchimiștii încercau în continuare să obțină aur din metale de bază, precum plumbul, folosind o substanță pe care o numeau piatra filozofală, care era deseori reprezentată în diagramele lor de un phoenix. În afară de faptul că, de obicei, era considerată o pulbere, nu exista un consens în ceea ce privește compoziția pietrei filozofale, unii preferând să includă mercur cu un strop de aur pur în amestec (adesea numit de alchimiști mercur incandescent sau mercur filozofic), alții sare simplă.

Conducătorii erau deosebit de dornici să pună mâna pe piatra filozofală și să își sporească atât averea, cât și puterea, atât de mult încât mulți alchimiști și-au găsit un loc de muncă la o curte regală sau alta, unde cercetările lor primeau un sprijin financiar vital.

Alchimia s-a extins, de asemenea, în noi domenii, cum ar fi medicina, unde se credea că substanțele special pregătite pot îmbunătăți medicamentele cunoscute.

În această perioadă s-a dezvoltat o altă nouă direcție a alchimiei, în care gânditorii au luat principiile alchimiei ca o alegorie pentru o cercetare pur filosofică. Alchimiștii înșiși au folosit din ce în ce mai mult un limbaj alegoric și metaforic pentru investigațiile și ingredientele lor. A apărut un vocabular comun, cum ar fi „căsătorie”, „naștere” și „moarte” pentru a descrie procesele alchimice. Triada de substanțe atât de îndrăgită de alchimiști – mercurul (care reprezenta volatilitatea), sulful (combustibilitatea) și sarea (stabilitatea) – a fost chiar asimilată cu Sfânta Treime a creștinismului. Alchimia a ajuns să fie văzută ca o metodă de a obține mântuirea sufletului.

În loc să găsească soluții îndelung căutate, alchimia părea să devină din ce în ce mai trăsnită și mai ambițioasă, dar creuzetele încă nu străluceau de aur.

Declinul alchimiei

Alchimiștii au avut tendința de a deveni mult mai secretoși în ceea ce privește activitatea lor, ceea ce corespunde, probabil, creșterii proeminenței rațiunii și a cercetării științifice bazate pe dovezi din timpul Revoluției Științifice. Alchimiștii înșiși, în mod destul de îndoielnic, susțineau că secretul lor era necesar, deoarece, în mâini greșite, metodele lor ar putea duce la producerea unei cantități prea mari de aur și la prăbușirea economiei mondiale.

Au existat câteva excepții de la abordarea secretă, cum ar fi alchimistul germanic care și-a spus Paracelsus (1493-1541), care a dorit să facă cunoscute secretele alchimiei pentru toată lumea. În mod semnificativ, secretismul general s-a opus direct deschiderii științei și schimbului liber de informații între savanți, una dintre caracteristicile atât ale Renașterii, cât și ale Revoluției științifice.

Alchimiștii, limitându-și cunoștințele la laboratoarele lor private, se aflau în pericol real de a se trezi pierduți și uitați de către savanții mai răspândiți și mai cooperanți.

O altă slăbiciune a alchimiștilor era lipsa generală de metodă. Ceea ce era important pentru ei era rezultatul unui experiment. Noua știință de la începutul perioadei moderne, propusă de personalități influente precum Francis Bacon (1561-1626), era mult mai concentrată pe metode precise și sistematice și pe observații concrete, folosind instrumente precise precum telescopul și microscopul, printre multe altele, lăsând în urmă experimentele magice, mistice, ezoterice și întâmplătoare ale alchimiștilor, care, la urma urmei, nu au avut parte de succes în eforturile lor.

În timp ce lunga tradiție a alchimiei în materie de experimente practice a fost admirată de oamenii de știință, aceștia au remarcat, de asemenea, o slăbiciune semnificativă. Spre deosebire de alchimiști, oamenii de știință ar trebui, potrivit lui Francis Bacon și altora, să abordeze experimentele lor fără nicio prejudecată teoretică cu privire la ceea ce ar putea fi eventualele rezultate ale acestor experimente. Mai mult, cercetarea științifică cerea acum ca detaliile experimentelor să fie comunicate în mod deschis și testate de colegi independenți și, mai ales, critici în domeniul respectiv. Adică ceea ce astăzi se numeşte peer-review.

Alchimia a devenit din ce în ce mai mult asociată cu magia de joasă speță, care era, la rândul ei, asociată cu Diavolul. Mulți alchimiști au fost demascați ca fiind escroci (de obicei, prinși încercând să vândă ca aur ceea ce nu era aur). Au fost ridiculizați acei alchimiști care credeau că până și un om poate fi făcut dacă se pun laolaltă substanțele potrivite.

Întreaga pseudoștiință a devenit un subiect de satiră, cum ar fi în „Alchimistul”, o piesă de teatru din anul 1610 scrisă de Ben Jonson (c. 1572 – c. 1637). Alchimia se metamorfozase de la o activitate cu posibilități impresionante la un hobby de nișă destul de prostesc.

În ciuda progresului gândirii, alchimia a continuat să capteze imaginația unor intelectuali până la începutul perioadei moderne și au continuat să fie publicate lucrări importante pe această temă, cum ar fi Theatrum Chemicum și Theatrum Chemicum Britannicum la mijlocul secolului al XVII-lea. Atât bărbații, cât și femeile au continuat să practice alchimia. O femeie alchimistă cu o experiență de 30 de ani a fost Isabella Cortese, o italiancă care a scris Secretele doamnei Isabella Cortese în anul 1561.

În timp ce eforturile alchimiei de a înțelege și de a controla elementele i-au atras pe unii oameni de știință, această activitate dintre cele mai străvechi le-a plăcut și unor creștini care au asimilat moartea și învierea lui Iisus Hristos ca fiind un proces de transformare care a avut ecou în anumite materii fizice.

Alchimia nu era încă moartă, dacă ar putea hrăni doar rădăcinile copacului cunoașterii al științei.

Unii dintre cei mai eminenți oameni de știință din acea perioadă au efectuat experimente ample în alchimie, în special Robert Boyle (1627-1691) și Isaac Newton (1642-1727). Dar cercetările lor au reprezentat o investigație atentă asupra posibilităților alchimiei și a modului în care aceasta le-ar putea ajuta studiile în alte domenii, cum ar fi astronomia, medicina, fizica și chimia.

Este elocvent faptul că alchimia a cedat sub greutatea numărului tot mai mare de descoperiri ale unei cercetări științifice adecvate, unii practicanți au preferat să folosească un pseudonim atunci când scriau despre acest subiect, cum ar fi George Starkey (1627-1665), care folosea uneori numele Eirenaeus Philalethes (care se traduce prin „iubitor pașnic al adevărului”).

După cum notează istoricul D. Wootton, alchimia „devenise în întregime lipsită de reputație până în anii 1720”.

De-a lungul secolului al XVIII-lea, alchimia a continuat să fie practicată în special în Europa Centrală și să capete o semnificație simbolică în domenii precum francmasoneria, când a crescut în popularitate.

Dar zilele alchimiei erau numărate, deoarece savanții și oamenii de știință au făcut noi descoperiri la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cum ar fi elementele intransmisibile (care au devenit mai târziu tabelul nostru periodic), care au distrus fundamentul alchimiei.
Oamenii de știință priveau acum spre viitor și tehnologie, mai degrabă decât să se concentreze asupra trecutului și a textelor antice pentru a-și testa ipotezele privind lumea din jurul nostru.

Astăzi, jucatul în laborator cu protonii, neutronii și electronii atomilor, cum se întâmplă în fizica nucleară modernă pentru a crea fisiunea nucleară, crearea de materiale minune precum fibrele de carbon, cu o rezistență extraordinară, dar cu o greutate redusă, sau cultivarea la comandă a diamantelor strălucitoare și fără defecte, i-ar fi uimit fără îndoială pe vechii alchimiști, dar poate că toate acestea ar fi fost considerate o dovadă binevenită că nu au fost departe de adevăr în ceea ce privește respectarea principiului antic esențial conform căruia toată materia este compusă din elemente de bază.

Poate că alchimia însăși s-a dovedit a fi piatra filozofală, cheia care a transformat în cele din urmă filosofia naturală în știință modernă.