În anul 1977, pe când lumea asculta Bee Gees, NASA lansa sondele Voyager 1 și 2, într-o călătorie epică spre marginile Sistemului Solar și mai departe. Decenii mai târziu, aceste relicve ale erei disco au ajuns la o graniță bizară și au transmis date care au ridicat o întrebare evidentă: cum de au supraviețuit unui „zid” de plasmă cu temperaturi de până la 50.000 de Kelvin?

Mai întâi, unde este „marginea” Sistemului Solar?

Înainte de a vorbi despre ziduri de foc, trebuie să lămurim ceva: unde se termină, de fapt, Sistemul Solar? Depinde pe cine întrebi.

  • Unii ar spune că se termină odată cu planetele;
  • Alții ar indica Norul Oort, limita extremă a influenței gravitaționale a Soarelui;
  • Însă, cel mai adesea, oamenii de știință definesc marginea ca fiind heliopauza: granița unde bula magnetică a Soarelui se întâlnește cu vântul rece și dens din spațiul interstelar.

Să ne imaginăm Soarele ca pe un aspersor cosmic. Acesta împrăștie constant în toate direcțiile un flux de particule încărcate, numit vânt solar. Acest vânt călătorește dincolo de Pluto, formând o bulă protectoare gigantică în jurul nostru, numită heliosferă. Practic, noi trăim în interiorul acestei bule.

Heliopauza este „pielea” acestei bule. Acolo, presiunea vântului nostru solar este egalată de presiunea vântului interstelar, iar fluxul de particule solare este deviat, curgând înapoi, într-o „coadă” asemănătoare valurilor pe care le face o navă când spintecă apa.[sursa]

sondele voyager
Sondele Voyager sunt cele mai îndepărtate obiecte create de om

O graniță fierbinte care „respiră”

Pe 25 august 2012, Voyager 1 a devenit primul obiect creat de om care a străpuns această graniță, intrând oficial în spațiul interstelar. Șase ani mai târziu, în 2018, Voyager 2 i-a urmat exemplul.

• CITEŞTE ŞI:  Oamenii de știință au descoperit un continent dispărut vreme de 375 de ani

Faptul că cele două sonde au traversat heliopauza la distanțe diferite a confirmat o teorie mai veche: granița Sistemului Solar nu este statică. Ea se mișcă. „Se presupunea că heliopauza se deplasează odată cu activitatea solară, ca un plămân care se dilată și se contractă în timpul respirației”, explică NASA. Măsurătorile celor două sonde au demonstrat că Sistemul nostru Solar chiar „respiră”.[sursa]

Și acum, piesa de rezistență: acel „zid fierbinte”. Nu, nu este o barieră solidă, deși unii l-au numit poetic „zidul de foc”. Însă denumirea nu e complet fantezistă, având în vedere temperaturile măsurate acolo: între 30.000 și 50.000 de Kelvin. Asta e de câteva ori mai fierbinte decât suprafața Soarelui.

Deci, cum de nu s-au prăjit sondele Voyager? Răspunsul stă în diferența dintre temperatură și căldură. Temperatura măsoară cât de repede se mișcă particulele, iar cele de acolo sunt, într-adevăr, extrem de energice. Căldura, însă, depinde și de densitatea acelor particule – adică de câte particule pot transfera acea energie.

Gândiți-vă așa: puteți băga mâna într-un cuptor încins la 200°C pentru câteva secunde, pentru că aerul are o densitate mică și nu poate transfera eficient căldura. Dar dacă atingeți tava metalică din interior, vă ardeți instantaneu. Plasma de la heliopauză este ca aerul din cuptor: particule super-energetice, dar atât de rare și de îndepărtate una de alta, încât pur și simplu nu au putut transfera suficientă căldură pentru a deteriora sondele.

Surprize din spațiul interstelar

La aproape 50 de ani de la lansare, sondele Voyager continuă să trimită date de dincolo de această graniță, fiind singurele noastre „avanposturi” în spațiul interstelar. Și ne-au oferit deja câteva surprize.

Publicitate
• CITEŞTE ŞI:  Un lucru ciudat se întâmplă cu microbii din oraşe

Cea mai mare a fost legată de câmpurile magnetice. Toată lumea se aștepta ca, odată trecută granița, câmpul magnetic să fie haotic sau orientat diferit. Dar când Voyager 1 a trecut, a descoperit ceva neașteptat: câmpul magnetic de afară era paralel cu cel din interiorul heliosferei. Ar fi putut fi o coincidență. Însă, când Voyager 2 a confirmat aceeași aliniere, a devenit clar că aceasta este o caracteristică reală a vecinătății noastre cosmice, un detaliu pe care nimeni nu l-a anticipat.

Și astfel, două mașinării construite în anii ’70 continuă să rescrie cărțile de astronomie, trimițând acasă secrete de la miliarde de kilometri depărtare.